Pușca de vânătoare - Yasushi Inoue * * * *
"Fiecare om își are șarpele lui."
Mi-am dovedit-o din nou că este foarte importantă dispoziția în care ne aflăm atunci când citim, mai ales dacă este vorba de o carte delicată, poetică. Ia de încearcă să deguști o poezie fină când ești îngrijorat sau grăbit - nu iese nimic din cuvintele alea. Ceva asemănător am pățit eu cu Pușca de vânătoare, o nuvelă pe care o vânam de vreo trei luni. Fascinată de Maestrul de ceai, am căutat să regăsesc acea magie în ceva asemănător, dar ce să vedeți, magia asta nu vine când o chemi tu.
Nu mă plâng, nu critic, fulgul ăsta de carte mi-a plăcut mult. Inoue nu dezamăgește, își așterne din nou fără cusur povestea lirică, ba chiar ne inserează subtil un poem în proză care sintetizează toată cartea. Apelează din nou la tehnica acea personală prin care ne transmite că personajele și firul epic nu sunt creația lui, ci niște frânturi de realitate cuprinse în trei scrisori pe care are șansa să le primească de la un vânător necunoscut. Ne spune că a intrat în posesia lor după ce acest vânător se identifică drept personajul central dintr-un poem publicat numit Pușca de vânătoare.
"Din ziua aceea, în gările marilor orașe și-n localuri, noaptea târziu, îmi vine, de multe ori, ah!, să mă strecor asemeni vânătorului, încet, nepăsător și rece."
În fapt este vorba de o singură poveste, aceea a bărbatului care devine un vânător singuratic și rece. Însă transformarea lui este explicată din trei părți, de către cele trei autoare ale scrisorilor, fiecare cu setul ei diferit de emoții. M-am gândit destul de des în ultimul timp la un lucru evident pe care îl trăim cu toții zilnic, dar pe care îl înțelegem cu atâta greutate. Mă refer la percepția asupra realității; deși împărțim aceleași întâmplări și evenimente, adevărul se țese în sortimente diferite pentru fiecare om. În funcție de experiență și caracter ne formăm propria imagine a realității. Așa că am fost încântată să descopăr că cineva s-a gândit să pună ideea asta pe hârtie și încă într-un mod așa de elegant.
Nu sunt prea multe de spus, nici măcar nu avem un roman aici despre care să vorbim (atât e de scurtă cartea), e doar o altă formă a artei japoneze. E doar o altă înșiruire perfectă a conceptelor de modestie, dragoste, recunoștină, singurătate, tristețe și moarte.
"Nu mai știu cărei colege îi venise ideea, în timpul examenului, când toate ne concentram pe răspunsuri, să pună în circulație, din bancă-n-bancă, o foaie mică de hârtie pe care scria, pe două coloane: Vrei să iubești? - Vrei să fii iubită? Toate fetele au făcut un cerculeț în a doua coloană."
