Maestrul de ceai - Yasushi Inoue * * * * *

  

Deși nu aveam mari așteptări de la ea, Maestrul de ceai s-a dovedit a fi cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. E posibil să îmi fi picat în mâini la momentul potrivit (poate în alt context aș fi simțit-o diferit), cert este că mi-a mers la suflet, întocmai ca o capodoperă simfonică: elegantă, tristă, profundă, perfectă.

Recunosc că mi-a plăcut mai mult decat Vechiul oraș imperial, iar aici s-ar putea ca "de vină" să fie perioada în care e plasată acțiunea, și anume în Japonia feudală, o feblețe mai veche de-a mea, de pe vremea când eram mai tânără și citeam Shogun. Cartea este prezentată ca fiind bazată pe un jurnal ținut de un cunoscător al artei ceaiului din preajma anului 1600, care 350 de ani mai târziu a ajuns în mâinile lui Inoue. Naratorul ne spune că tot ce a făcut a fost să îi ofere coerență și să îl transpună într-o operă modernă.

Câteva vorbe despre carte. În vremurile medievale luptele pentru putere și pentru unificarea țării erau în toi. Samurai, daimyo, shoguni, cucereau și pierdeau castele, ucideau și mureau în bătălii. Dar între aceste războaie nesfârșite, cu toții participau la ceremonii ale ceaiului care atinseseră un apogeu al rafinamentului. O astfel de întrunire presupunea existența unui maestru de ceai, un expert în această artă, care își invita oaspeții într-o sală decorată cu mult bun gust pentru a degusta ceai. Dintre aceștia, Maestrul Rikyu era singurul desăvârșit.

"Primăvara și iarna trebuie preparat ceaiul la prânz și seara, având în minte zăpada. Vara și toamna ceaiul se prepară până pe înserat, dar în nopțile cu lună se prepară până târziu în noapte, în singurătate." 

Toate acestea nu îl împiedică însă pe shogun să îi ordone Maestrului să își ia viața prin moarte ritualică. Motivele care au dus la acest incident sunt necunoscute, iar acest mister al morții, dar mai ales apropierea spirituală, chiar mistică pe care o simte față de Maestrul Rikyu, îl determină pe autorul jurnalului să ducă o lungă luptă cu sine.  

"Era cu siguranță acel drum pietruit care se întindea înghețat și pustiu. Fără un copac, fără un fir de iarbă, la nesfârșit. Atunci, demult, mă gândisem că nu poate fi decât drumul către lumea cealaltă, căci de n-ar fi fost așa, de ce era așa pustiu de-ți îngheța și sufletul în piept?"

E o poveste despre o dependență reciprocă între război și ceremonia ceaiului, între moarte și artă. Dar cel mai mult este despre singurătate, o singurătate frumoasă, înălțătoare. E o carte care a avut darul să mă liniștească de fiecare dată când îi citeam câteva pagini, poate și pentru că mare parte din acțiune se petrece în sezonul rece, toamnă târzie sau început de primăvară, ca parte a esteticii japoneze. Minunată.

"Pentru el, acea întrunire de ceai era ultima din viața lui. Și eu știam bine asta. Întrunirea de ceai era menită să-l facă să se împace cu ideea că avea să moară, fiind un fel de ceremonie de împăcare cu sine însuși. Am avut onoarea să mă facă părtaș la acea ceremonie. Și am considerat că ăsta e adevăratul spirit al ceaiului."