Splendida cetate a celor o mie de sori - Khaled Hosseini * * *
Iată că am ajuns și eu să citesc mult lăudata carte a lui Khaled Hosseini, un bestseller pe care l-am văzut recomandat prin mai multe locuri. De obicei nu prea sunt interesată de astfel de lecturi, dar Splendida cetate a celor o mie de sori se încadra perfect în atmosfera orientală în care am fost tot anul. Chiar dacă probabil o să îmi iau câteva oale în cap, concluzia mea e următoarea: o telenovelă afgană care în mod ciudat m-a dus cu gândul la Pe aripile vântului și Pasărea Spin, dar cu o temă mai actuală și cu un fundal mai tulbure. Desigur, trebuie să recunosc că povestea te prinde de la prima pagină și chiar dacă e destul de măricică, se citește pe nerăsuflate.
Subiectul și intenția romanului sunt însă foarte bune. Viața în Afganistan nu era ușoară nici pe timp de pace, tradițiile și cutumele duse la extrem conturau niște destine pline de nefericire și nedreptate. După o copilărie purtată în sărăcie și izolare, tânăra Miriam este forțată să se mărite cu un bărbat pe care nu îl cunoaște și alături de care își va duce mai departe existența mizerabilă. Laila pe de altă parte are o situație familială mult mai bună, dar treptat pierde totul odată cu începerea războaielor. E o șansă de a afla câte ceva despre țara asta din Asia Centrală care nu își găsește liniștea nici acum. Invazia sovietică și jihadul pornit ca o reacție de apărare, urmate de războiul civil care devastează Kabulul, bombele care ucid copii ce se întorc de la școală sau oameni care se ascund în propriile case. Iar apoi, desigur, talibanii și decretele lor, distrugerea intenționată a statuilor antice ale lui Budha, pedepsele, execuțiile și guvernarea lor care seamănă mai mult a autodistrugere.
"Scrierea de cărți, vizionarea de filme și pictarea de tablouri sunt interzise.
Dansul este interzis.
Cântatul este interzis.
Femeilor le este interzis să muncească.
Fetelor le este interzis să meargă la școală.
Nu veți vorbi decât dacă veți fi întrebate."
Autorul vrea totuși să arate că și într-un asemenea scenariu există șansa de a găsi un dram de fericire, iar prieteniile adevărate, de neclintit se pot lega în orice context. Dar cu o asemenea formulă de succes garantat, de ce nu m-a dat pe spate cartea? Îmi vin două motive în minte. Primul ar fi modul școlăresc în care ne e spusă povestea, se simte cumva că Hosseini nu e cel mai talentat scriitor. Mult, foarte mult dialog, descrieri amănunțite ale obiectelor în genul compunerilor de la generală și un stil pe alocuri cam teatral, la un moment dat aveam impresia că citesc un scenariu de film. Al doilea motiv e puțin mai subiectiv, dar senzația este că personajele (cel puțin o parte din ele) sunt conturate exclusiv în alb și negru. Oricât de ieșită din comun era situația afganilor, eu cred în continuare că nu există oameni care să fie atât de previzibili în comportament și înzestrați doar cu trăsături rele sau bune. Mi-ar fi plăcut mai multă nuanțare, o mai bună inspecție a naturii umane.
În rest, numai de bine, nu regret deloc că am citit-o, ba chiar o recomand ca pe o lectură ușoară și educativă, în ciuda violenței, cruzimii și dramelor care definesc romanul. Ce este cetatea celor o mie de sori? Este Kabulul, așa cum este el preamărit într-un vechi poem persan evocat de câteva ori în paginile cărții.
"Nici c-ai putea să socotești acele luni ce-i strălucesc
pe-acoperișuri
Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după
ziduri."
