Cărțile Europei: Haiku siberian - Jurga Vilė * *
"În Siberia nu cresc mere"
Literatura lituaniană e foarte slab reprezentată în limba română. Traducerile sunt puține și greu de găsit, iar autorii sunt necunoscuți publicului larg. Recent însă s-a remarcat o singură carte, de copii aș spune, care a avut succes internațional începând cu anul 2017, când a fost publicată. Este vorba de un roman grafic (benzi desenate, mai simplu spus) care din păcate e cu multe clase sub Persepolis, celălalt roman de acest gen citit de mine. Dacă povestea iraniană m-a cucerit atât prin cuvinte cât și prin imagini, Haiku siberian mi s-a părut șters, ușor dezlânat și lipsit de originalitate.
Aș spune că în cazul meu deja se țese un model. Literatura nordică nu are deloc trecere la mine, deja am adunat prea multe titluri care nu mi-au spus nimic așa că nu mai pot da vina pe starea mea de spirit schimbătoare. Danemarca, Suedia, Finlanda, Lituania - toate m-au dezamăgit într-o oarecare măsură, însă eu sper în continuare că voi fi surprinsă plăcut cândva, poate când mi se vor schimba gusturile, cine știe? În fine, să trecem la treabă. Haiku japonez, Siberia, Lituania...parcă deja am bifat un sfert de lume, ce-i asta? Ei bine, țările baltice au fost și ele lovite de valul ucigător al deportărilor rusești din jurul celui de-al doilea război mondial. Țăranii nu au fost nici ei scutiți de lagărele de muncă forțată din estul îndepărtat al Rusiei, și așa cum deja m-am obișnuit, nici copiii nu erau iertați. Algis, tatăl autoarei, este îmbarcat împreună cu familia într-un tren de marfă și transportat până în orașul siberian Barnaul unde sunt păziți vigilent de soldați și puși la munci grele.
Iernile crunte, înfometarea extremă și dorul de casă sunt cele mai mari provocări de-a lungul anilor care se scurg în neștire, fără ca prizonierii să întrevadă vreo speranță de eliberare. Probabil că pentru mine, ca adult, subiectul acesta nu mai este atât de mișcător pentru că deja știam din multe cărți câte ceva despre Gulag, deportări și războaie. Probabil de aici vine și lipsa originalității, deși îndrăznesc să spun că se putea face un pic mai mult, dacă exista talent artistic sau de narator. Desenele sunt colorate și frumoase, dar nu mi-au vorbit, iar faptul că Jurga Vilė a scris povestea, iar Lina Itagaki a realizat imaginile nu a ajutat deloc la cursivitate - prin comparație Marjane Satrapi s-a ocupat de tot in Persepolis, a scris despre propria viață și astfel i-a ieșit ceva mult mai calitativ. Dar au fost și părți bune, cum ar fi tonul optimist, relațiile calde dintre prizonieri și corul Semințele de mere care dă glas durerii lituanienilor și le alină sufletele.
Cu haikul siberian mi-am încheiat seria mult prea lungă despre războaie, orori provocate de oameni oamenilor și memorii triste, de acum înainte să vină primăvara cu cărți vesele și jucăușe care să îmi calmeze nervii sensibili și să îmi alunge gândurile negre. Oare oi avea asemenea titluri pe lista mea de anul ăsta?
