În căutarea oii fantastice - Haruki Murakami * * *
Haruki Murakami e unul dintre cei mai populari scriitori contemporani și de departe cel mai cunoscut autor japonez. Toate cărțile lui s-au vândut bine așa că îl găsești prin mai toate bibliotecile, în special în cele ale tinerilor. Însă după ce i-am citit una dintre cărți (doar una ce-i drept, deci e posibil să mă înșel), pot să spun dintr-o suflare că nici nu se poate compara cu preferații mei - Inoue și Kawabata. Desigur că stilul și viziunile sunt total diferite și nu ar trebui neapărat să îi compar, însă eu iubesc literatura niponă tocmai pentru lirismul și delicatețea ei, iar din păcate Murakami nu reușește să bifeze așa ceva. Pe scurt, În căutarea oii fantastice promitea mult, dar când am închis cartea m-am trezit că am primit puțin.
Deși acțiunea se petrece în Japonia, povestea e puternic occidentalizată, de multe ori cultura americană o înghite pe cea orientală. Personajul principal, un tânăr care are propria firmă micuță în Tokyo, ascultă muzică rock, bea bere și wiskey și se uită la filme de la Hollywood. Ca în majoritatea romanelor care au elemente fantastice în ele, cel predestinat să experimenteze incredibilul este un tip perfect banal, care se îndreaptă spre o viață lipsită de succes. Totul se schimbă când destinul lui se leagă de cel al unei oi misterioase dintr-o fotografie. Una dintre cele mai puternice organizații din țară îl forțează să plece în căutarea acestei oi, pe insula Hokkaidō. Se pare că ovina are puteri supranaturale și odată intrată în corpul unui om pune pe stăpânire pe toate gândurile și acțiunile respectivului. Da, știu că sună pueril, mai știu și că eu nu obișnuiesc să dezvălui mai nimic din povestea unei cărți, dar în cazul ăsta serios că nu am ce să scriu altceva. Dar parcă cel mai mult mi-a displăcut stilul detaliat în care ni se spune foarte sec ce mâncau, cu ce se îmbrăcau, ce muzică ascultau personajele, într-o înșiruire de fraze care pare că nu se mai termină deși nu interesează pe nimeni.
În fine, partea a doua mi s-a părut mai bună, poate și pentru că misterul începe să se dezvăluie, dar mai ales datorită ținutului muntos și sălbatic din Hokkaidō care are parte de niște descrieri frumoase. Îți face poftă de un concediu la munte, într-o cabană izolată, într-un final de toamnă rece și colorată. Finalul adaugă niște metafore, iar căutarea fizică a oii se transformă într-o căutare spirituală, și pe cât de explicit fusese totul până acolo, atât de ambigue sunt ultimele capitole, ideile și explicațiile sunt doar sugerate și nimic mai mult.
În ciuda dezamăgirii mele, nu neg faptul că Murakami se citește ușor și natural, are câteva idei originale, iar pentru cei aflați în căutare de lecturi ceva mai ușurele, poate să fie o alegere minunată. Eu nu îmi doresc să mai repet experiența prea curând cu un alt titlu de-al lui, dar cred că la decizia asta a contribuit și faptul că zilele astea cu greu mă mai entuziasmează vreo carte.
"Dorință, iată un cuvânt elegant pentru a exprima o atitudine primară față de un obiectiv determinat."
"Nu știu dacă nestatornicia e o trăsătură universală. Am citit undeva că, pentru o viață de aventurier, trebuie să ai un temperament fie religios, fie artistic, fie spiritual. Altfel nu poți pribegi la nesfârșit."
