Cărțile Europei: Glorie târzie - Arthur Schnitzler * * *
Recunosc din capul locului: pentru Austria nu mi-am făcut conștiincios temele în cadrul proiectului cărților europene. Nu eram deloc familiarizată cu această literatură și m-am panicat când am constatat că nu reușesc să găsesc un autor austriac tradus în limba română al cărui roman să fie plasat în țara de baștină. Așa că m-am bucurat nespus când am dat peste Glorie târzie, o nuvelă vieneză de sfârșit de secol XIX și am adjudecat-o fără să mă întreb dacă va fi sau nu pe placul meu. Pentru momente viitoare mai inspirate, au rămas să mă aștepte Stefan Zweig (unul dintre cei mai cunoscuți scriitori austrieci) și Robert Seethaler cu a sa O viață de om (pe care aș fi ales-o încă de acum dacă aflam la timp de ea).
Dar destul cu regretele și scuzele, să revenim la Arthur Schnitzler, un ilustru necunoscut pentru mine. Cum "vasta" mea erudiție e mai degrabă subțire, iată că de fapt omul este foarte cunoscut și prolific în munca sa. Recent fanii săi au fost fericiți să poată citi o operă scoasă de la naflatină, publicată abia la 120 de ani după ce a fost creată, sub numele de Glorie târzie. Am de gând să divaghez puțin aici. Dacă în copilărie și adolescență citeam numai clasici, de când m-am reapucat de viciul ăsta al cititului m-am ținut departe, nu neapărat voluntar, de autorii mai vechi de o sută de ani. Recunosc că până nu demult, eram plină de prejudecăți legate de cărțile recente, moderne, pentru mine literatura însemna Dostoievski, Hugo, Dickens și alții ca ei. Am avut însă parte de surprize mai mult decât plăcute, am descoperit că se scriu cărți foarte bune în anii în care trăim (vezi Femeia de hârtie care nu știu dacă are zece ani de când e publicată). Îndrăznesc să susțin că dacă știi să cerni porcăriile contemporane (care sunt majoritare și acaparează atenția publicului), o să găsești povești și gânduri foarte profunde și originale, care deși nu au trecut testul timpului, au avantajul de a fi în pas cu actualitatea și de a se potrivi mai bine cu cititorul secolului XXI. Revenind de unde am plecat, nuvela austriacă mi s-a părut atent și elegant scrisă - tipic operelor clasice - însă nu a reușit să îmi stârnească nicio curiozitate, să îmi provoace vreo stare meditativă, ori să mă învețe ceva nou. Să fie oare de vină standardul ridicat de lecturile mai noi?
Saxberger este un bătrân singuratic, fără mari realizări sau perspective în viață. În tinerețea-i îndepărtată scria poezii, unele dintre ele publicate și cu ceva valoare artistică, însă în lipsa încurajărilor și a succesului a renunțat la acel drum și a devenit un banal funcționar. Lucrurile se schimbă atunci când un grup de tineri scriitori entuziaști își manifestă interesul și admirația față de poemele sale vechi și îl invită să ia parte la întâlnirile lor literare din cafenelele vieneze. Brusc Saxberger găsește respectul și recunoașterea pentru munca sa, din partea acestor tineri care îl idolatrizează. Ba chiar i se vinde visul că ar putea să se relanseze literar și să trăiască o glorie târzie...Finalul este previzibil căci se dovedește că gașca scriitorilor are o valoare și autenticitate îndoielnice și că bătrânul este doar un "prăpădit" care s-a iluzionat degeaba.
Cartea e scrisă cu ceva umor și ironii fine, aduce puțin cu scrierile lui Caragiale, adaptate la personajele din acea epocă vieneză. Printre cele mai memorabile conversații este cea în care unul dintre "promițătorii scriitori", care disprețuiește munca onestă și banală (căci e incompatibilă cu sufletul de poet), recunoaște snobismul lor și că de fapt ei nu vor și nu pot să realizeze nimic în viață.
"- Da, aici ajungem până la urmă, să scriem romane de duzină în loc să...
- În loc să ce?
Linsmann tăcu o clipă, apoi râse scurt și zise:
- În loc să nu facem absolut nimic."
