Vechiul oraș imperial - Yasunari Kawabata * * * *
Îmi doream de foarte mulți ani să citesc un roman scris de un japonez, căci de Japonia povestită prin ochii străinilor mai avusesem parte în trecut. Acum gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că pentru a încerca să îmi desăvârșesc călătoriile imaginare, e musai să mă țin de obiceiul ăsta și să caut de acum înainte autori care scriu despre meleagurile natale.
Revenind la cartea în cauză, Vechiul oraș imperial, nu pot să nu remarc cât de diferită este de tot ce mi-a picat în mână până acum. Yasunari Kawabata, câștigător de Nobel, pare să fi fost mai degrabă un poet, decât un novelist deoarece reușește într-un mod curios să ia toate reflectoarele de pe firul narativ și să picteze în schimb tablouri cu cedri, pini roșii, flori de cireș, temple și grădini elegante, mătăsuri, obi-uri și kimonouri fine. E o odă adusă orașului Kyoto, fosta capitală a Japoniei în care vechile arte japoneze au atins perfecțiunea.
Anii '50-'60 au fost marcați de deschiderea către occident și modernizare, iar în proces încet-încet s-au șters obiceiurile străvechi. Chieko e o tânără a cărei familii deține un magazin de kimonouri de mare tradiție, dar care în ultimul timp începea să își piardă din strălucire. O fire extrem de sensibilă și delicată, mare iubitoare de flori, copaci și munți, este copilul mult-iubit al familiei, prin ai cărei ochi Kawabata ne zugrăvește imaginea idilică a orașului și a împrejurimilor muntoase. Intriga romanului este dată de existența lui Naeko, sora de care Chieko a fost separată la naștere, dar povestea nu e spusă cu multe cuvinte sau răsturnări de situație. În schimb tot ce contează sunt sentimentele pure descrise amănunțit, frumusețea naturală, sarbătorile tradiționale ale Kyoto-ului și subtilitatea fiecărui gest mărunt sub care de fapt se ascund metafore și simboluri.
Poate că toate astea par ciudate pentru un roman, poate că și așteptările mele foarte mari m-au determinat să nu fiu chiar atât de impresionată de literatura asta japoneză atât de diferită de oricare alta, însă un lucru e cert: m-a făcut să visez la elegantul Kyoto în care am găsit imaginea aceea idealizată a Japoniei pe care o credeam cu totul pierdută în această epocă a culturii pop asiatice. M-am plimbat pe la templele Hian-jingu, Kiyomizu, Kozanji și pe podurile lor artistice, prin cartierele Gion și Kamishichiken, la sanctuarul Yasaka de lângă casa lui Chieko, prin Grădina Botanică și prin satul de munte dintre cedri, Kitayamasugi. Prin toate astea și multe altele. Și ca să stric puțin atmosfera la final, da, Google Maps ajută.
"Nu-i așa că fericirea durează puțin, iar tristețea și singurătatea o veșnicie?"
