A zecea carte cu povești din București - Victoria Dragu Dimitriu * *
Anul acesta am început timid proiectul București sub lupă prin care mi-am propus să fotografiez și să documentez locurile frumoase din oraș, cum ar fi parcurile și monumentele istorice. Dar odată cu imaginile mi-am dat seama că se cer și ceva povești autentice, așa că m-am interesat puțin ce aș putea să citesc despre București. Printre o mulțime de alte cărți, am ajuns și la colecția impresionantă a Victoriei Dragu Dimitriu și m-am oprit pentru început la A zecea carte cu povești din București.
Cartea este organizată sub forma unor dialoguri între autoare și diverse persoane cu povești vechi de familie. Elementul comun este faptul că toți provin din neamuri de intelectuali care au pus umărul la dezvoltarea orașului prin inovații în știință sau arte. Chiar dacă aceste discuții sunt purtate după 2010, marea majoritate a poveștilor sunt plasate la începutul secolului XX și îi are ca protagoniști pe bunicii, străbunicii, părinții celor care acceptă să își depene amintirile în scopul publicării acestui volum. Printre subiectele abordate sunt: istorii ale unor case vechi, viețile unor savanți bucureșteni - pionieri în industria radiofoniei - și epopeea familiei marelui meșter Alexandru Dimitriu.
Dintre toate parcă cel mai mult mi-a plăcut cea din urmă, ce îl are în centru pe Dimitriu, maestrul acoperișurilor. La începutul secolului trecut acesta a realizat o mare parte din acoperișurile clădirilor emblematice din București cum ar fi Ateneul, Primăria Sectorului 1, Palatul Sturdza (care în 1947 a fost demolat), Palatul Patriarhiei și multe-multe altele. Emblema sa era cavalerul în armură, pe care l-a amplasat pe Primărie și pe casa proprie, un detaliu inedit în arhitectura destul de sobră a orașului.
"Palatul Sturdza era o plăsmuire pitorească, prin însăși risipa aceea nebunească de ornamente (...). Un castel de basm, inspirat de castelele din Bavaria, un castel de Disney Land!"
E vorba despre o lume pierdută pe veci, elegantă, ambițioasă, agitată și depășită de vremurile de acum. În timp ce citeam mă miram că în familiile astea vechi despre care se povestește, toti membrii au fost oameni de vază, educați pe la Paris sau Viena, profesioniști desăvârșiți în meseriile lor, care în ambiția lor fără limite au contribuit la îmbunătățirea societății bucureștene. Mai toți s-au învârtit în cercuri selecte (există chiar și o amintire surpriză legată de Eminescu) și au avut acces la cultura de top. Apoi mi-am dat seama că în vremurile acelea erau foarte puțini români cu posibilități financiare sau cu studii superioare, clasa de mijloc nu prea exista, așa că mai toate realizările remarcabile se concentrau în mâinile familiilor cu stare. Victoria Dragu Dimitriu alege să îi așeze în cărțile sale doar pe aceia care în primul rând își iubeau orașul și își trăiau viețile cu demnitate.
Sunt recunoscătoare că s-au publicat asemenea cărți despre capitală, mi se pare că în ciuda a tot merită și ea să fie promovată și descoperită, măcar de locuitorii ei. Subiectiv vorbind insă, nu m-a dat pe spate lectura, ba chiar m-a cam plictisit pe alocuri. Un pic cam prea multe povești personale de familie, unele dintre ele legate doar indirect de București, parcă mi-aș fi dorit un pic altceva. Dar nu-i cu supărare, deja îmi pregătesc un stoc nou cu alte cărți din aceeași categorie, am eu o impresie că alte titluri o să mă prindă mai bine.
La final m-am ales și cu o hartă a locurilor descrise în carte, pe care mi-am întocmit-o conștiincios pentru proiectul meu bucureștean. 😊
"Îmi amintesc Târgul Moșilor (...), care nu era deschis numai de Moși, în iunie. (...) Și-am văzut, de exemplu, zidul morții, (...) mai era și globul morții. (...) În târg mai erau locuri de tras la țintă, era femeia cu coadă de șarpe, galerii cu oglinzi care îți deformau imaginea, lanțuri (...). Chioșcuri cu turtă dulce, cu gogoși. Birturi cu lăutari."
