O zi din viața lui Ivan Denisovici - Aleksandr Soljenițîn * * *
Nu am mai avut ghiocei în casă de câțiva ani și am uitat cât de fragili și efemeri sunt - azi îi cumpăr proaspeți și parfumați de la piață, mâine își pătează cu galben petalele imaculate. Nu a venit încă primăvara...de fapt ninge cu fulgi grași în ultima zi de februarie, că tot nu am avut zăpadă toată iarna. Am avut însă din plin nămeți și viscol în ultima carte rusească, cât să îmi înghețe sângele în vine. Și că a venit vorba de cărți, am trăit niște coincidențe beletristice stranii în ultimul timp: acum un an am vrut să descopăr cultura afgană și mi-am cumpărat Cetatea celor o mie de sori, apoi după câteva luni a început nebunia cu talibanii și tot globul a privit înmărmurit extremismul lor. A doua coincidență a fost că în ultimele luni am parcurs Ucraina și Rusia și saptămâna trecută m-am oprit la O zi din viața lui Ivan Denisovici doar ca să constant că imediat apoi lumea a luat-o din nou razna, de data asta aici, aproape, în vecini...
Să ne refugiem mai bine în literatură, chiar dacă subiectul nu e unul fericit, ba din contră, e o relatare ucigătoare prin realismul ei lipsit de înflorituri ale imaginației. Soljenițîn a fost un profesor de matematică rus care a devenit celebru în a doua jumătate a secolului trecut după ce a făcut lumii cunoscute dramele deținuților gulagului sovietic. El însuși a trecut prin această experiență timp de opt ani după ce a fost condamnat pentru vini închipuite. Odată reabilitat a avut puterea să pună pe hârtie o zi din viața unui prizonier din lagărele siberiene, folosind detalii și descrieri exacte pe care niciun istoric sau simplu romancier nu ar fi putut niciodată să le cunoască. Tocmai de aceea se poate uita cu ușurință că este un text de ficțiune, citind ai senzația că simți frigul din stepa rusească și umezeala zăpezii care îți intră în pâslari.
"Gerul nu slăbise. Pâcla înghețată de afară îl învălui dușmănos pe Șuhov și-l făcu să tușească. Afară erau minus douăzeci și șapte de grade, în trupul lui treizeci și șapte. Acum - care pe care!"
Soljenițîn a câștigat premiul Nobel în perioada Războiului Rece, însă cel puțin această nuvelă citită de mine nu îi relevă talentul literar, poate celelalte romane ale sale sunt mai diferite la capitolul ăsta. Nu a fost ceva deranjant, lectura curge frumos, și probabil că nici nu se putea să fie mai artistică - până la urmă e cronica unei drame de mari dimensiuni care a afectat milioane de oameni (de diverse nații, am găsit aici inclusiv povestea unui moldovean). Resemnarea tipic rusească e nelipsită așa că deși în mod normal tonul ar fi putut să fie unul autocompătimitor sau de disperare, în schimb este cât se poate de calm și de lucid. Deținuții sunt inventivi, vigilenți, ancorați bine de tot în realitatea de acolo și se concentrează doar pe supraviețuire, nu-i timp de lamentări. Dar oricât de puternici încercau ei să fie, niciunul nu a putut să evite trauma dezumanizării sistematice care se perpetua înainte și înapoi între gardieni și arestați, mai ales că uneori aceste două poziții se suprapuneau.
Răsuflu ușurată că mi-am făcut pachet impresiile despre cartea asta și îl pot acum arunca în cutia fără fund a blogului. Sincer vă spun că în momentul de față nu îmi face nicio plăcere să mai vorbesc depre ruși, oricât de pasionată aș fi eu de literatura lor - sincere scuze autorului (mai ales că la rândul lui a fost un disident), dar cât mă bucur că am isprăvit cu tine!
A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită."
