Bufnița oarbă - Sādegh Hedāyat * * * * *
"Rugăciunile pe care le învățasem erau ineficace în fața fricii de a muri."
Cartea asta iraniană m-a bulversat total și oricât mi-am propus să scriu despre ea abia după ce se decantează, îmi dau seama că probabil aș putea aștepta oricât, mai clară de atât nu va fi niciodată pentru mine. Am evitat însă orice comentariu sau analiză făcută de alții mai deștepți, am vrut să îmi dau șansa să însemnez aici gândurile mele nealterate, oricât de greșite sau naive ar fi ele. Pe scurt, Bufnița oarbă e cea mai tenebroasă, macabră, întunecată și psihotică poveste citită de mine, scrisă într-un stil ermetic (dar atrăgător) și încifrat. Nu e nimic obișnuit aici, nu-i comparabilă cu nimic altceva, poți încerca să explici delirul naratorului ca fiind un efect al opiului și al bolii fizice și mentale, dar cum poți înțelege că asemenea emoții intense și negre pot fi așternute coerent pe o foaie de hârtie? Mi-aș putea imagina că în contextul potrivit o persoană foarte sensibilă ar putea să simtă cu o ciudată profunzime (cred că mulți facem asta în anumite momente), dar aproape nimeni nu poate distinge și percepe în detaliu ce i se întâmplă în cap, iar de scris nu scrie nimeni.
În anticul oraș Rey viața curge fără dimensiunea timpului, ca și când mâine ar fi ieri, de parcă zilele și anii au intrat într-o buclă din care nici moartea nu mai poate să le scoată. Puținele personaje nu au nume, nici măcar naratorul, și asta pentru că e un univers suprarealist, născut din imaginația bolnavă a povestitorului care trăiește în solitudine și e incapabil să distingă realitatea din jurul său, întocmai ca o bufniță oarbă. Suferința îl împinge pe cele mai întunecate cărări ale minții făcându-l să își piardă noțiunea de sine și poate cel mai șocant - îl condamnă să trăiască aceeași durere la nesfârșit, de la prezent până la ere îndepărtate. Când totul se reduce la gânduri și emoții, ne dăm seama că între secolul XX și o zi de pe vremea mezilor persani nu există absolut nicio diferență, abstractizarea e un limbaj universal și atemporal. Cartea însă e apăsătoare din cauza personajului principal care extrage din esența lumii numai răul. Iată o dovadă:
"de o parte și de alta a drumului se vedeau munți sub formă de dinți de fierăstrău, copaci bizari, cu capetele retezate, blestemați, și, printre ei, apăreau case cenușii, în formă de triunghi sau prismă, cu ferestre mici, sumbre, lipsite de geamuri. Păreau mai degrabă ochii tulburați ai cuiva care delirează. Nu știu ce particularitate aveau pereții, dar îți semănau frig în inimă. Era de neconceput ca o ființă vie să fi locuit vreodată aici. Să fi fost oare locuințe construite pentru umbra creaturilor celeste?"
Știți povestea clasică a unui roman bun: neînțeles la vremea lui dacă este prea îndrăzneț sau poate apreciat încă de la început, glorificat de-a lungul deceniilor până în punctul în care deși are poziția consacrată în istoria literaturii, devine totuși depășit și uneori ușor naiv. Ei bine, Bufnița oarbă are potențialul de a avea altă soartă. Opacitatea s-ar putea să fie soluția pentru o conservare cât mai îndelungată, nu vreau să exagerez doar pentru că mie mi s-a părut o carte extrem de codată, dar senzația permanentă a fost că e o operă scrisă recent, nici vorbă că se învârte în jurul vârstei de 90 de ani.
O să mă opresc aici deși nu am spus mai nimic despre poveste, oricum nu aș face asta nici dacă m-aș pricepe. Cum aș putea eu, un reprezentant al omului obișnuit, adică al canaliei, să înțeleg tenebrele cu parfum oriental din această carte?
"Un singur lucru mă speria: ideea că atomii cărnii mele se vor amesteca cu aceia ai canaliei. Era de nesuportat să mă gândesc la asta și îmi doream să dispun, odată mort, de mâini lungi, înzestrate cu degete prelungi, sensibile, cu care să îmi pot aduna toți atomii, să-i păstrez în palmele mele închise, ca să împiedic aceste fragmente ale ființei mele, bunul meu exclusiv, să intre în corpurile canaliei."
