CĂRȚILE EUROPEI: DOAMNA DALLOWAY - VIRGINIA WOOLF * * * * *
M-am întrebat mereu de ce ar trebui să îmi fie frică de Virginia Woolf, oare ce secrete întunecate despre natura umană știe ea să dezvăluie, cât de nemiloasă și crudă poate să fie? N-am citit decât o carte de la ea, iar impresia pe care mi-a lăsat-o e dificil de formulat în cuvinte coerente. Pe scurt, această soră mai mică a lui Proust dă dovadă de o inteligență ieșită din comun, de un spirit analitic exagerat și de o imaginație vizuală neobișnuită, iar pe toate astea le amestecă bine cu o ușoară înclinație spre nebunie. M-ar bate Virginia dacă ar vedea ce scriu, pentru că ea ironizează atitudinea superioară a celor care "studiază" așa zisa nebunie din oameni și pe care o definesc simplist ca lipsa măsurii...
Clarissa Dalloway e modelul clasic al londonezilor înaltei societăți din anii '20. Le bifează pe toate: o casă frumoasă în Westminster, un soț bogat și implicat în viața socială cu o imagine publică impecabilă, legături cu cele mai "bune" familii, ba chiar și cu prim-ministrul și tot așa. În ciuda acestor impedimente reușește să fie un personaj complex, deloc superficial și își justifică obiceiul nestăvilit de a organiza serate pompoase prin dragostea ei nemăsurată pentru viață. Acum eu nu știu dacă asta e o explicație viabilă pentru mondenitățile vremii, cert e că doamna Dalloway e conștientă de nimicnicia vieții ei și își digeră îndelung alegerile tinereții.
Ce este special la cartea asta e tocmai lipsa aproape totală de evenimente, nimeni nu face nimic notabil în afară de Septimus care descoperă adevărul absolut și ca urmare trebuie să își primească pedeapsa. De altfel întreg romanul este prezentarea unei singure zile din epoca aceea elegantă, furnicarul londonez e și el un actor în sine, iar cititorul e plimbat prin mai multe cartiere, florării, parcuri, biserici, magazine de bijuterii și asistă la mici întâmplări stradale colorate foarte viu de scriitoare. Dar deși Woolf e fără îndoială o maestră a cuvintelor, ea de fapt excelează la scormonirea universului interior al omului și cel mai frumos e că face asta cu toate personajele. Dacă acum se pune în pielea Clarissei care îl primește în vizită pe Peter Walsh, peste 20 de pagini o părăsește pe canapeluța moale și îl însoțește pe Peter în hoinăreala lui prin oraș. Dar nu oricum, ci intrându-i cel mai intim în gânduri și emoții, analizând perspectiva lui asupra Clarissei, exact ca și când povestea ar fi scrisă la persoana I, iar naratorul s-ar metamorfoza, pe rând, în 5-6 persoane diferite. Îi merge excelent treaba asta și uite așa iese un roman plin de psihologie de aia bună, adică nu motivațională, inspirațională și alte adjective de astea artificiale și nerealiste pentru niște oameni care gândesc și simt cu adevărat.
"nu credea în existența zeilor (...) în felul ăsta și-a dezvoltat acea religie ateistă a binelui făcut de dragul binelui."
"Își spune că, în afara ființei noastre, nu poate exista altceva decât o stare de spirit; o aspirație spre consolare, spre ușurare, spre ceva de dincolo de lumea acestor netrebnici pigmei, acestor nevolnici, urâcioși, lași, bărbați și femei."
Și uite așa am mai descoperit eu o autoare pe care să o caut de acum înainte prin librării, potrivită (sau poate dăunătoare) pentru momentele acelea în care te simți prea imperfect, poate nepotrivit vârstei, sau neintegrat în societate sau când îți pui prea multe întrebări legate de tine și vrei să scapi de starea asta apăsătoare citind despre alții care fac același lucru.
