Cărțile Europei: Căpitanul Mihalis - Nikos Kazantzakis * * *
Cartea se vrea a fi un cadou-amintire făcut grecilor, în special cretanilor, prin care poporul să nu uite niciodată cum arăta viața în Creta secolului XIX. Veți spune "dar nu face asta orice poveste care imortalizează o realitate definită în spațiu și timp?" Ba da, însă aici mai mult ca oriunde lumea aceea apusă prinde viață ca și cum un tablou detaliat ar răspândi cuvinte, sunete, mirosuri, senzații, ca și cum te-ar trage să trăiești înăuntrul lui. Acum am senzația că știu totul despre cum era să îți duci zilele în Megalo Kastro (Heraklionul de azi) în anul 1889 și asta și pentru că acțiunea curge precum un basm povestit agale de un bătrân. Pentru cine nu știe, pe vremea aceea Creta făcea parte din Imperiul Otoman, așa că aici avem o poveste greco-turcească. Chiar dacă ura grecilor față de otomani nu avea limite, mi-a plăcut că atmosfera de 1001 de nopți e redată totuși fermecător și pe alocuri se simte chiar simpatie pentru "oaspeții neinvitati" ai insulei. De la început până la sfârșit ni se servește amestecul efervescent dintre lumea beilor, pașalelor, cadânelor, muezinilor, nizamilor și cel al ghiaurilor, sfinților creștini adorați, ciobanilor, dulcețurilor și vinurilor.
"Își făceau cruce, slăveau pe Dumnezeu că a trecut martie cel crunt, care dușmănește bătrânețea, blestemat de Dumnezeu, și-acum o să își mai dezmorțească și ele oasele. Să fie sănătos aprilie, Sfântul Gheorghe. (...) Kira Penelopi își întinse mădularele în curte, căscă tare și oasele îi trosniră; (...) Astăzi, dis-de-dimineață, o ciudată furnicătură îi stăbătu șira spunării, și dacă ar fi avut coadă, dacă nu ar fi fost om, și-ar fi ridicat și ea coada și ar fi răgit, să le vestească kirei Katerina, Krasoghiorghenei, Mastrapadenei, doctoriței, tuturor vecinelor cum că ce mai stau, să se scoale odată, să le bată soarele, să ragă toate împreună, să se rostogolească pe câmpii: a venit primăvara!"
În acea perioadă revoltele împotriva Imperiului se întețiseră, se spunea că orice cretan se naște cu pușca în mână și cea mai arzătoare dorință a tuturor era libertatea. Cam asta se întâmplă și în cartea de față care dibaci îți arată cum se aprindea flama unei asemenea revolte printre greci și cum se transforma într-o adevărată flacăra care îi mistuia până la final pe toți. Căpitanul Mihalis este întruchiparea mândrului cretan, aprig, neînfricat care trăiește doar pentru război și eliberare. Personalitatea lui mi s-a părut totuși cam dusă la extrem, atât de mult încât ni se spune că acesta nu cunoștea chipul fetei sale cu care locuia pentru că după vărsta de 12 ani i-a poruncit să se ascundă de fiecare dată când tatăl ei venea acasă. Atât de exagerat, încât Mihalis îi detesta pe toți cei care aveau îndrăzneala să se arate relaxați și zâmbitori în fața lui. Hmmm, dar să știți că nu toti grecii erau la fel, de fapt am recunoscut de nenumărate ori în ei viața și stilul țăranilor români plini de necazuri, dar veseli, needucați, dar inteligenți. În fine, deasupra a tot și toate erau turcii care încercau să evite conflictele, dar care se strângeau câtă iarbă și frunză atunci când grecii plecau la arme.
"și la urmă, vuitorul buluc de derviși cu mantii verzi, cu turbane înalte și albe ca neaua, încinși cu iatagane, săriră toți pe chei, desfășurară steagul verde al Profetului, îl puseră la intrarea în port și începură să bată încet-încet din palme în jurul lui și să danseze. (...) Băteau din palme și porniseră un cântec domol, încet, ca un bocet, dar pe măsură ce se înfuriau, se iuțea și dansul lor, se răsuceau acum și se învârteau fiecare în jurul său, mantiile li se umpleau de aer și se umflau ca niște clopote, ochii lor priveau chiorâș și se înroșeau, scoteau săbiile și începeau să se lovească singuri, le curgea sângele și urlau...Dar încet-încet dansul iarăși se potolea, băgau săbiile în teci, turbanele se legănau liniștite, ostenite, urletele se prefăcură din nou în cuvinte, iar cuvintele, încet-încet, se prefăcură iarăși în murmur, dureros și duios, ca un bocet."
Din fericire cartea nu e numai despre război, e plină de umor, personaje colorate, bine conturate, și întâmplări mărunte ce ne fac oameni. Am citit-o cu poftă, ca pe un roman de aventuri, fără să îmi mai bat capul ca luna trecută la Franța, însă spre final cam începusem să mă plictisesc, devenise puțin previzibilă și o dăduse cam prea mult în odă închinată Greciei. Norocul este că scriitorul are talent de povestitor și transformă totul într-o lectură foarte plăcută.
