Cărțile Europei: În căutarea timpului pierdut: Swann - Marcel Proust * * * *
"Influența anesteziantă a obișnuinței încetând, începeam să gândesc, să simt, ceea ce-i atât de trist."
În căutarea timpului pierdut este, probabil, cea mai dificilă carte pe care am citit-o până acum. Cu un început solicitant, m-am temut că nu voi putea să o duc la bun sfârșit, cel puțin nu în decurs de o lună, așa cum spune regula jocului. Dar până la urmă i-am venit eu de hac, ba chiar pe parcurs a început să îmi și placă! Cu toate astea, nu am putut să fiu atât de ipocrită încât să îi dau 5 stele (deși evident că e o capodoperă clasică, cea mai mare a secolului trecut după unii critici), pentru mine a fost adeseori prea încâlcită și detaliată încât să pot spune că am savurat-o cu adevărat.
Dacă tot am început pe tonul ăsta, merită făcute câteva precizări. Fiind vorba de un roman îmbibat de filosofie și psihologie, este bine să rumegi cu atenție fiecare frază, nu se pretează în niciun caz ca o lectură relaxantă, înainte de culcare. Eu una nu puteam să citesc prea mult, fiindcă începea să iasă fum de sub capotă. Descrierile amănunțite în fraze lungi ale Combray-ului, cu a sa catedrală medievală, râu pitoresc și străduțe încărcate de flori sunt aduse la un nivel de profunzime ce cu greu va mai putea fi atins de cineva. Pentru mine asta a fost prea mult, am simțit-o ca pe o relatare prea sensibilă, chiar bolnăvicioasă, duereroasă. Dar destul cu "critica", haide mai bine să vă povestesc cât de grozavă e cartea asta, atât cât am înțeles eu din ea.
Proust crede că memoria oamenilor e de două feluri: cea a inteligenței (voluntară, pe care o putem accesa oricând dorim) și cea involuntară - care de fapt îl interesează pe el - și care contează cu adevărat. Un nostalgic incurabil, ultra-sensibil și analitic, și-a dorit să poată retrăi și regăsi copilăria, tinerețea, persoanele dragi, locurile și emoțiile. El ne spune că astfel de lucruri pot fi, poate, aduse la viață prin gusturi, mirosuri, sunete familiare care functionează ca niște declanșatori. La prima vedere e o teorie puțin hipnotică, dar oare nu fiecare dintre noi am experimentat așa ceva? Cel mai banal exemplu ar fi cel al unei melodii de mult "uitată" care auzită din întâmplare aduce odată cu ea felurite amintiri.
"Așa se întâmplă și cu trecutul nostru. Zadarnic încercăm să îl evocăm; toate strădaniile inteligenței noastre sunt inutile. El este ascuns în afara domeniului și a puterii ei, în vreun obiect material (în senzația pe care ne-ar da-o acest obiect material) pe care noi nu-l bănuim. Depinde de hazard dacă vom întâlni acest obiect înainte de a muri, sau dacă nu-l vom întâlni."
Gustul unei madeleine îl stârnește pe narator să ne povestească în vreo 200 de pagini despre cât de elegantă și simplă era viața lui în micul orășel Combray, spre final de secol XIX. Cartea e autentic franțuzească (nicio urmă din clișeele insuportabile care au fost apoi exploatate de "francofili"), presărată cu dragostea lor înnăscută pentru mâncare bună, obiceiuri, plimbări în natură, artă, romantism și socializare. Pentru că îi poartă numele, romanul descrie apoi episoade din viața domnului Swann, cu accent pe emoțiile sale exagerate, în ton cu cartea. M-am regăsit în multe detalii mărunte, nu e nimic artificial în teoriile astea proustiene și ca dovadă că stilul acesta de scris a avut un impact imens în epocă, i-a influențat și pe scriitorii de atunci de la noi (Camil Petrescu aproape că l-a copiat). Mi-a plăcut, și chiar dacă la început am zis că nu voi putea să citesc niciodată continuarea ( sunt 7 cărți în total!), mă gândesc acum că la momentul bun și într-un ritm potrivit mie, mă voi avânta să caut timpul pierdut și în celelalte volume.
"(...) în viața noastră zilele nu sunt egale. Pentru a străbate zilele, firile oarecum nervoase, cum era a mea, dispun, ca și automobilele de "viteze" diferite. Există zile abrupte și dificile, pe care le urci într-un timp infinit, și zile în pantă pe care le cobori în goană și cântând."
"Swann, ca mulți oameni, avea mintea leneșă și lipsită de inventivitate. Știa bine, ca pe un adevăr general, că viața oamenilor este plină de contraste, dar când era vorba de fiecare om în parte, își închipuia cealaltă parte a vieții acestora, necunoscută lui, ca fiind identică părții pe care o cunoștea. Își închipuia lucrurile ce-i erau ascunse, cu ajutorul acelor lucruri ce i se spuneau."
