Cărțile Europei: Silja - Frans Eemil Sillanpää * * *
Am auzit în mai multe locuri că scriitori nobelizați pot fi plictisitori și cam fără culoare, însă până acum eu am avut numai experiențe pozitive cu romanele premiate. Din păcate Frans Eemil Sillanpää îmi pare că face parte din categoria celor fără haz, dar asta și pentru că i-a venit rândul după ce citisem vreo 2 capodopere și am avut termen de comparație foarte ridicat. Provocarea literaturii europene a continuat și în luna mai și am bifat astfel și o premieră: prima poveste din Finlanda citită de mine. Mi-am dorit să citesc Anul iepurelui, care suna promițător și era tradusă în română, însă se pare că nu a mai fost republicată de ceva timp și nu mai există pe piață. Așa că m-am ales cu Silja.
Cartea e o monografie a vieții rurale finlandeze de la sfârșitul secolului XIX și până la finalul primului război mondial. Ținutul nordic făcea pe atunci parte din Imperiul Țarist de care s-a rupt după revoluția rusă de la 1917. Tocmai partea asta i-a adăugat romanului ceva savoare, spre final aflăm despre cum au trăit țăranii luptele dintre roșii și albi și cum într-un război dreptatea nu e de partea nimănui. Povestea Siljei se vrea a fi un fel de model de viață tipic acelor vremuri și locuri, fără să aibă nimic ieșit din comun. Însă banalitatea și simplitatea ei fac loc destul pentru analize psihologice fine și detaliate, dar mai ales pentru descrierea obiceiurilor finlandeze atât de strâns legate de iernile aspre cu lacuri înghețate și de verile scurte cu dealuri verzi pustii și nopți albe. Silja este o tânără slujnică ce muncește la fermele micilor proprietari de pământ și deși este singură pe lume are nevoie de foarte puține lucruri ca să fie fericită. Cu toate astea, fericirea nu este un dar pentru ea, destinul ei e șters și trist.
Recunosc că nu am rezonat cu stilul acesta molcom, aproape fatalist, în care nimic nu poate schimba destinul vieții, în care personajele se resemnează senine, în care nimeni nu are voința să se autodepășească. Probabil însă că exact asta era realitatea de atunci, Sillanpää a fost un foarte bun cunoscător al firii țăranilor printre care a trăit. Vremurile erau grele și oamenii se descurcau așa cum puteau mai bine și găseau bucurie în micile lucruri precum balurile de vară și natura sălbatică în care știau atât de bine să se integreze. Pentru alte gusturi literare, probabil că Silja ar fi o alegere perfectă, pentru mine a fost doar cartea din luna mai dedicată Finlandei.
"Către sfârșitul săptămânii, se răspândea câte un zvon, nu se știa de unde, că la cutare fermă va avea loc o petrecere. Adesea, cei în cauză aflau uimiți vestea, și se întrebau cine a putut trăncăni că la ei va fi bal duminica seara. (...). Și totuși, duminică seara oamenii sosesc - și sunt oameni pe care nu îi poți refuza, acum, după ce s-au așezat cuminți pe scaune."
