Cărțile Europei: Toba de tinichea - Günter Grass * * * * *

"îmi serbez azi împlinirea celor treizeci de ani și tot mai mi-e frică de Bucătăreasa Neagră."

Provocarea literaturii europene continuă, iar luna aprilie mi-a fost ocupată complet de Germania din cauză că mi-am ales o carte complicată. Trebuie să o recunosc: când am făcut triajul titlurilor pentru fiecare țară, dupa Rusia (care deocamdată pentru mine nu are egal in ale beletristicii) operele care mă încântau cel mai tare erau cele nemțești. Originală, psihologică, filosofică, literatura germană mi s-a părut foarte ofertantă pentru gusturile mele și poate că aș fi ales ceva de la Thomas Mann dacă nu m-ar fi intrigat subiectul Tobei de tinichea.

Povestea este împânzită de simboluri și alegorii, Günter Grass scrie mult, detaliat, cu jocuri de cuvinte și îmbinări de stiluri. Pentru mine a fost ca un carusel: am început-o entuziasmată, am continuat-o puțin iritată, am terminat-o încântată. E o carte categoric neconvențională, șocantă, dar spre deosebire de alți scriitori care vor să epateze prin limbaj și trivialitate (vezi Llosa), aici ești marcat de idei și analize dure și cinice. Ororile celui de-al doilea război mondial au fost și vor mai fi evocate de multe ori, dar de data aceasta parcă istoria capătă nuanțe diferite. Nu sunt de vină nici nemții, nici englezii, nici rușii, de vină sunt nebunia și absurdul din oameni. Oskar înțelege asta încă din ziua în care se naște împotriva voinței lui. Decide să aleagă singura cale prin care ar putea să suporte trecerea prin viață, sub forma unui copil de trei ani care își refuză creșterea. Orașul liber Danzig, Gdańsk-ul de azi, stătea pe un butoi cu pulbere în perioada interbelică, împărțit între locuitori nemți și polonezi. Polonia, acest tărâm de mijloc greu încercat de conflicte de-a lungul anilor, se pregătea încă o dată să fie teatru de război. Oskar însuși este împărțit între sângele său polonez și formarea germană, între doi tați foarte diferiți, între corpul și comportamentul unui copil mic și gândurile unui adult blazat. Dar pentru toate astea și pentru orice altceva, are toba lui de tinichea. 

 "eu caut Polonia cu toba mea și bat în tobă: pierdută, încă nu pierdută, pierdută din nou, pierdută în folosul cui, pierdută în curând, pierdută deja, Polonia pierdută, totul pierdut, Polonia încă nu e pierdută."

Toba de tinichea cântă neobosită despre vieți și destine, dezgroapă amintiri, acompaniază moartea, plânge și râde, iubește și suferă - e singurul mod în care Oskar știe să își manifeste sentimentele. Iar atunci când toba nu își mai poate face treaba, cântecul lui Oskar cu efect la distanță vine în completare. Pentru că puștiul de trei ani are un strigăt ascuțit care poate preface în cioburi sticle, geamuri, candelabre sau vitralii gotice. Nimeni nu îl bagă în seamă pe Oskar, până la urmă el măsoară doar 94 de centimetri și vorbește precum un țânc, însă el îi observă pe toți și îi analizează rece. Concluzia este că lumea adulților nu merită trăită. 

Deși anii de război sunt subiectul principal, ni se vorbește foarte puțin despre lupte, victorii, înfrângeri și crime, în schimb se încearcă explicarea a ce se întâmpla în viețile celor mai obișnuiți oameni: cum un laș incurabil care nu mișcă un deget în asediu devine un martir care apără orașul de invazia germană, cum un banal negustor ajunge membru în partidul nazist sau cum o trupă de pitici sunt răsfățații armatei nemțești ce ocupă Parisul. În 1945 Oskar fuge din scrumul în care s-a transformat Polonia și se stabilește la Düsseldorf. Aici vedem cum războiul a transformat iremediabil oamenii, dar și cum fiecare găsește modalități noi de a renaște din cenușă. Cel mai mult mi-a plăcut un episod în care ni se povestște despre cum adulții erau atât de traumatizați încât nu puteau să comunice sau să stabilească punți între ei. Suferința era atât de mare încât erau incapabili să plângă sau să se exprime. Așa că era la modă frecventarea unui local obscur care le oferea cepe de tocat care le provocau lacrimile și le dădeau șansa să își continuie viețile apoi. 

"căci unde scrie că dacă ți-e inima plină, trebuie să-ți plângă ochii, unora nu le reușește niciodată așa ceva, mai ales în deceniile din urmă, de aceea secolul nostru se va numi cândva, în viitor, secolul lipsit de lacrimi, deși a fost multă suferință - și tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, (...) se duceau la Pivnița de ceapă a lui Schmuh, se lăsau serviți (...) cu o ceapă ordinară (...), o tăiau atât de mărunt până ce sucul reușea, ce reușea? Reușea ceea ce lumea și suferința acestei lumi nu reușeau să producă: omeneasca lacrimă rotundă. "

Nu pot însă să nu vă spun că în ciuda nonconformismului său, toboșarul Oskar mi-a displăcut profund. Pe lângă egoismul și fuga de responsabilități, pe care le înțeleg perfect în contextul dat, mi-a dat impresia unui om nebun în sensul medical, chiar dezgustător pe alocuri, care totuși vrea să joace rolul inteligentului neînțeles. Dar pot trece cu vederea toate astea, căci Toba de tinichea chiar mi s-a părut ceva deosebit, fără discuție o carte de cinci stele.