Cărțile Europei: Umbra vântului - Carlos Ruiz Zafon * * *
Provocarea literaturii europene pe care mi-am lansat-o la finalul anului trecut a ajuns în luna martie în Spania. Recunosc că nu am dus o muncă de căutare prea conștiincioasă, dar am fost puțin surprinsă să constat că nu găsesc chiar atât de multe cărți care să întrunească toate criteriile mele. Fie erau scrise de spanioli dar aveau acțiunea prin alte colțuri de lume, fie erau despre Spania dar semnate de străini (Hemingway!!), fie pur și simplu nu mă atrăgeau cu niciun chip. Prima opțiune a fost Don Quijote, dar m-au descurajat numărul de pagini (și de secole) pe care le are cartea asta, așa că am trădat-o cu Umbra vântului, o prospătură ce era la modă acum câțiva ani. Nu sunt sigură că am făcut alegerea bună.
Mă gândeam că de când m-am apucat să scriu despre romanele pe care le citesc, am fost foarte atentă la calitate, dar uite că de data asta am cam dat-o în bară. Umbra vântului mi s-a părut prea plină de clișee, lipsită de esență, comercială, previzibilă de multe ori, plictisitoare și melodramatică pe alocuri, într-un cuvânt slăbuță. Probabil sunt nedreaptă, cartea cred că mi s-ar fi părut distractivă și palpitantă în adolescență, deci cred că e vorba doar de o alegere nepotrivită pentru mine, în momentul ăsta. Nu am rămas cu nicio idee deșteaptă de pe urma ei, iar pe limba mea asta se traduce acum printr-un eșec literar. I-am acordat totuși trei stele pentru că se vede că Zafon și-a dat silința și a scris cu grijă și plăcere, stiu sigur că multă lume a fost încântată de poveste.
O bilă albă merge către cadrul sumbru și fermecător în care ni se înfățișează Barcelona începutului de secol XX. Soarele și veselia tipică pe care le-aș asocia în mod normal cu Spania fac loc unui gotic tenebros, ploios și rece. Exclusiv în acest cadru își duc zilele niște personaje ale căror vieți par că repetă aceleași greșeli și pasiuni. Daniel e un adolescent care se lasă atras iremediabil de mirajul cărților scrise de un autor misterios, Julian Carax, care se presupune că a fost ucis în urmă cu câțiva ani. Un necunoscut singuratic fără chip umblă de atunci prin lume în încercarea de a îi arde toate romanele publicate vreodată și de a îi șterge urma lui Carax de pe fața pământului. Recunosc că la început am sperat că asta o să fie intriga pentru ceva original, dar pe parcurs m-am resemnat. Se ia o poveste de genul Romeo și Julieta (chiar două!), un polițist ucigaș și crud, însetat de răzbunări nejustificate (un Javert din Mizerabilii mai necredibil), niște mistere presărate cu accente horror cam șterse și se ornează cu un final copilăresc, desprins parcă dintr-un roman de capă și spadă. Am zis de gotic? Natură gotică, personaje gotice, cladiri gotice. Titlu gotic.
"Ferestrele de la primul nivel erau astupate cu scânduri acoperite de iederă. Aerul mirosea a bălării moarte și a pământ reavăn. Piatra, întunecată și cleioasă sub ploaie, lucea asemenea scheletului unei reptile mari."
Spre final cartea devine un pic mai antrenantă, te face curios și dornic să o termini, chiar dacă urmarea o cam intuiești. Limbajul este bogat, ca la toți scriitori de limbă spaniolă care am observat că stăpânesc foarte bine vocabularul și nu plictisesc cu exprimări banale și de lemn. Barcelona și mai ales al său cartier în pantă Tibidabo ni se arată irezistibil de frumoase, chiar și într-o atmosferă tensionată și înecată în ploaie. Și uite așa încerc să închei într-o notă pozitivă răutatea asta de articol despre Umbra vântului, nu însă fără să fac o însemnare pentru mine: "Fără romane best-seller contemporane de acum înainte".
"Am înaintat până la următoarea lumânare și am aprins-o.(...)M-am așezat acolo, cu fața spre încăpere. Mă așteptam să găsesc o tăcere deplină, dar casa respira mii de zgomote. Scârțâieli în lemn, bătaia vântului peste țiglele de pe acoperiș, o mie și una de ciocăneli printre ziduri, pe sub podea, deplasându-se pe după pereți."
