Un veac de singurătate - Gabriel Garcia Marquez * * * * *
Nici nu mai știu cât bine și cât rău face o carte de acest calibru unui cititor împătimit. Partea cu binele e evidentă, orice carte magnific scrisă e o bucurie. Însă mai apoi ajungi să îți ridici standardele mult prea sus și să riști să fii dezamăgit de majoritatea lecturilor viitoare. Și de aceea mi-am propus ca selecția mea literară să fie cât de calitativă posibil, exceptând poate acele mici experimente pe care le mai fac din când în când, mânată de curiozitate.
Un veac de singurătate intră în categoria capodoperelor (o spun criticii), eu am găsit-o atipică și halucinantă. După primele capitole încă așteptam să înceapă acțiunea, fiindcă mi se părea că tot ce citisem până atunci era doar introducerea, dar rapid mi-am dat seama de eroarea mea. De fapt aveam în față un basm pentru oameni mari care curgea vijelios, într-un act literar dus la perfecțiune. Întreaga poveste este în mare parte narată, într-un ritm care nu plictisește niciodată, dar nici nu lasă pe dinafară vreo explicație necesară logicii. Și în tot acest iureș nebun de întâmplări, personaje și destine, ni se aruncă din când în când câte o replică solitară atent gândită desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru cântată.
"De îndată ce Jose Arcadio a închis ușa, împușcătura unui pistol a răsunat în toată casa. Pe sub ușă a ieșit un fir de sânge, a traversat salonul, a ajuns în stradă, și-a urmat cursul drept pe trotuarele accidentate, a coborât scări și a urcat parapete, a trecut fără să se oprească pe Strada Turcilor, a luat-o la dreapta la un colț și apoi la stânga la altul, s-a întors în unghi drept în fața casei familiei Buendia, s-a strecurat pe sub poarta închisă, a traversat salonul pentru vizite lipindu-se de pereți ca să nu păteze covoarele, a continuat prin salonul celălalt, a ocolit făcând o curbă amplă masa din sufragerie, a înaintat prin veranda cu begonii, s-a prelins fără să fie văzut pe sub scaunul Amarantei care făcea o lecție de aritmetică cu Aureliano Jose, s-a vârât prin hambar și a apărut în bucătăria unde Ursula se apuca să spargă treizeci și șase de ouă pentru pâine.
- Sfântă Fecioară! a strigat Ursula."
E o carte imposibil de rezumat pentru că fiecare paragraf al ei este important, original și diferit de celelalte. Ce ai putea să lași pe afară? Pe scurt, este vorba despre istoria familiei Buendia ce ia naștere odată ce Jose Arcadio împreună cu soția Ursula întemeiază micul orășel Macondo în mlaștinile magice ale Columbiei. Viețile urmașilor direcți se succed pe parcursul unui veac, iar fiecare în parte pare o ființă mitologică, câte un simbol absolut pentru cele mai diverse aspecte ale vieții umane. Numele lor nu sunt importante, pentru că în neamul lor, timp de o sută de ani, pe băieți îî cheamă Arcadio sau Aureliano, iar pe fete Remedios sau Amaranta. Dintre toate uimirile pe care le stârnește romanul ăsta, pentru mine cea mai intensă a fost imaginația debordantă, transformată de regulă într-un delir de invenții nemaiauzite și nemaivăzute, de parcă un copilandru pus pe șotii ar spune fără oprire cele mai ciudate minciuni și scorneli ce îi trec prin minte, iar tu ai fi prea șocat ca să îl întrebi dacă e adevărat sau nu ce spune acolo. Așadar avem un alchimist atât de entuziast încât ajunge să își trăiască bătrânețile nebun, legat de castanul din curte, un colonel disperat care trăiește zeci de ani doar în războaie pierdute, o tânără auto-distrugătoare care prin încăpățănarea ei refuză fericirea oricui, dar mai ales a ei, 17 frați care rămân cu o cruce de mir în frunte toată viața, o amărâtă crescută să creadă că e regină, o frumoasă care se ridică într-un cearșaf la ceruri (la propriu!) sau o oarbă care zeci de ani păcălește pe toată lumea că vede. Cartea e plină până la refuz de astfel de situații la limita dintre real și magic (o dă mai mult spre magic, dar asta doar pentru efectul dramatic al ideii pe care o promovează).
"Ursula a fost nevoită să facă un mare efort ca să-și țină făgăduiala de a muri când avea să stea ploaia."
"Cu ani în urmă, când împlinise o sută patruzeci și cinci, renunțase la obiceiul dăunător de a-și ține socoteala vârstei și trăia mai departe în timpul static și marginal al amintirilor (...)."
Un veac de singurătate este despre oameni fără simțul măsurii, ghidați doar de obsesii bune sau rele, dar toate duse la extrem și transformate în ceva distrugător. Marquez se joacă de-a Dumnezeu cu ei, pentru el familia Buendia reprezintă toată esența omenirii. E imparțial, nu îi judecă, ba chiar pare că nu îi pasă deloc de soarta lor, pur și simplu ne povestește la nesfârșit cum pot arăta viețile oamenilor, folosind acel realism magic inventat de el. O carte ca niciuna alta.
