Nimfa nestatornică - Guillermo Cabrera Infante * * *

 

"Uită tangoul și cântă boleroul"

Așa spune o vorbă cubaneză care te învață să lași deoparte dramele și să te cufunzi în voluptatea sentimentului. Nu-i așa că sună foarte poetic?

Poetică e toată cartea, dar, atenție, pe lângă lirismul ei (deloc delicat, ci doar ritmat) e foarte controversată și greu digerabilă. Ba chiar la un moment dat mi-a repugnat cu totul și deja mă gândeam că am găsit primul scriitor care va primi o singură steluță, să se asorteze la fix cu Estelita lui. Mi-am dat ochii peste cap la fiecare replică din sfera aburerilor, la fiecare minciună adolescentină (mai ales că personajul principal e om matur), la fiecare naivitate siropoasă pe care un pic de rațiune și de cinism le desființează într-o secundă. Am vrut esență din spiritul latino-american în combinație cu soarele havanez? Asta am primit!

Când mă gândesc la Cuba, prima imagine (imaginată, cum altfel) care îmi vine în minte e cea a unei Havane toropită de căldură, dar totuși răcorită de ocean, scăldată în muzica și sunetele anilor '50. Acela a fost deceniul de cotitură al țării în care s-a întâmplat revoluția care a făcut din Cuba ce este azi: o insulă care a rămas blocată în acel deceniu. Și nu am fost dezamăgită pe partea asta, cartea construiește din amintiri un univers boem, aproape ireal, în care Maleconul, cartierul Vedado, boleroul și taxiurile (pardon, mașinile de închiriat) au un gust dulce-amar, cam ca întreaga poveste. 

"La Havana o iei mereu de la capăt. Havana pare - apare - indestructibilă în amintire  asta o face nemuritoare."

El, un ziarist care nu are voie să fie scriitor și care e obsedat de cinematografie, literatură și artă, în general. Le reduce pe toate la replici, rime și jocuri de cuvine (Dumnezeule, plictisitor de multe!) care nu înseamnă nimic pentru ea, o fată care nu crede în nimeni și nimic. Cum spuneam, subiectul nu mi-a plăcut deloc, mai ales că pare reciclat de pe la alții mai buni, lipsa de rațiune și de coerență a naratorului devin la un moment dat obositoare și sunt asezonate serios cu accente șocante. Așa am văzut că le place scriitorilor latino-americani, dar eu sunt dispusă să îi iert doar pe cei care sunt extrem de talentați. Acum nu e cazul.

"Cum vine asta, scriitor? (...) Aici nu există scriitori. Treceți acolo ziarist, și gata."

După ce mi-a tot cântat în ureche alăturări neașteptate de idei și filosofii originale și necomplicate ale vieții, parcă am început să mă mai relaxez, mi-am închis ochiul critic și mi-am dat voie să îmi placă până la urmă cartea. Scriitura lui Cabrera Infante are darul de a inspira și de a înflori creativitatea chiar și în noi, cei care nu suntem chiar cei mai originali. Am înțeles și dorul de casă și de acasă al autorului, care și-a trăit în exil ultimele decenii de viață, tocmai în Anglia cea atât de diferită de Cuba.

"Toate crimele de succes sunt la fel. Doar cele ratate diferă unele de altele. Însă cele mai reușite sunt crimele care nu ajung niciodată să fie înfăptuite: întreaga lor artă stă în plănuirea sau conceperea lor."