Întoarcerea - Hisham Matar * * * *

 

"M-am hotărât să muncesc și s-o scot la capăt"

În timpul căutărilor mele haotice și obsesive în care sper să găsesc autori din țări îndepărtate traduși în limba română, mi se întâmplă uneori să am dublu noroc. Pentru literatura non-europeană treaba e așa: am renunțat să mai caut titluri dintr-o anumită țară (pentru că sunt incapabilă) și pur și simplu de fiecare dată când îmi iese în cale un nume străin și ciudat, pac! îl bag în whishlist și îl cumpăr cu prima ocazie. Fără să citesc recenzii, fără să mă intereseze dacă subiectul e pe placul meu sau nu, știți, e ca în proverbul ăla cu darul, calul și dinții. Abia apoi mă trezesc că de fapt lectura nu îmi face plăcere, că scriitorul e slăbuț, dar tot sunt fericită că am mai bifat o țară. (tâmpițel, știu). Al doilea noroc e mai rar, adică atunci când se dovedește că descoperirea mea întâmplătoare îmi deschide mintea și îmi face viața mai bună. Ca de exemplu Libia.

Știam câte ceva despre Primăvara Arabă din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, foarte puține despre războiul civil din Libia care i-a urmat și abosolut nimic legat de istoria libiană de dinainte de aceste evenimente. Așa că tocmai bine s-a nimerit Hisham Matar să îmi povestească despre regimul dictatorial al lui Gaddafi, despre geografia și orașele din țara sa, și mai ales despre frământările, chinul, lupta și îndoielile unui om care și-a pierdut tatăl într-un abis fără fund. Jabbala Matar, una dintre elitele intelectuale ale Libiei, a condus din exil rezistența împotriva lui Gaddafi prin anii '80, pentru ca apoi să fie răpit de serviciile secrete egiptene și închis la Abu Salim, cea mai oribilă închisoare politică din Tripoli. Sună ciudat, dar partea cea mai rea nu e asta, ci faptul că nici 25 de ani mai târziu autorul nu știe ce s-a ales de tatăl lui: a fost executat (când și unde?), a murit din alte cauze, a fost mutat în altă închisoare, a fost eliberat și rătăcește în pustietate precum un bătrân senil? 

Cartea a câștigat premiul Pulitzer și înțeleg de ce, e foarte personală și deschisă, multe porțiuni sunt explicite și înduioșătoare, exact cum le place americanilor, în plus de asta Matar desfășoară și ample acțiuni jurnalistice și diplomatice la cel mai înalt nivel în încercările lui îndelungate de a afla ce s-a întâmplat la Abu Salim. Autorul e în prezent cetățean englez, după ce în copilărie a fost nevoit să părăsească Libia și să oscileze între mai multe orașe și țări care să îi fie casă. Rezultatul e unul îndoielnic, deși categoric devenit un scriitor de succes, rămâne un libian dezrădăcinat, purtând în el vina secretă de a fi fugit din iadul dictatorial al lui Gaddafi în timp ce multe alte rude de-ale sale au rămas acolo și au îndurat detenția politică. Mai mult de 30 de ani mai târziu, în plină revoluție, Matar se întoarce acasă pentru prima dată, prilej cu care să compare amintirile unui copil cu realitatea dură de sub ochii adultului.

"De când mă știu, mi s-a părut tulburătoare starea neterminată în care se afla cea mai mare parte a arhitecturii libiene moderne. E o expresie a neglijării în mai mare măsură decât, de pildă, ruinele sau structurile dărăpănate. Când se construiește ceva, presupunem că se construiește din rațiuni de necesitate, cu un scop sau dintr-o dorință. Prin urmare, îi ascociem nedesăvârșirea cu neglijența deliberată sau cu nepăsarea, dacă nu cu o subită incapacitate."

Cât adevăr e aici, mereu am avut aceeași senzație, doar că nu m-am priceput să o enunț.

Pe lângă drama personală, rămâne istoria sumbră a unei națiuni mutilate, fără o identitate clară, după ce în ultima sută de ani a fost "colonizată" și exterminată de italieni, furată de regimul corupt al regelui Idris, apoi schingiuită și exilată de Gaddafi, iar în prezent ucisă într-un război civil fără sfârșit. Cu toate astea, lectura e plăcută, la fel ca toți autorii arabi sau perși pe care i-am citit, și Matar scrie foarte bine, ideile au profunzime și filosofie și sunt originale. Dacă ar fi să numesc două lucruri pe care le apreciez în cultura islamică, acelea ar fi generozitatea sinceră pe care o au în sânge și pasiunea pentru poezie. Poezie care pentru ei înflorește oriunde, de la cel mai educat până la cel mai izolat și neinstruit om, în fericire și frumos, dar și în cele mai negre văgăuni. Se povestește că în închisorile politice din Tripoli s-au compus volume întregi de poezie, aproape toate păstrate doar în memorie și recitate noaptea de prizonieri pentru a mângâia sufletele colegilor de celulă.

"N-am altă boală decât lagărul El-Agheila,

întemnițarea tribului

și dorul de întinderea naturii.

N-am altă boală decât pierderea sufletelor nobile

și cele murdare care acum,

cu chipuri teribile, nerușinate, ne conduc.

Câți copii au luat și-au biciuit?

Bietele flori tinere se-ntorc năucite,

îmbătrânite fără a fi trăit."