Cărțile Europei: Inocenții - Ioana Pârvulescu * * *

Nu sunt deloc familiarizată cu scriitorii români contemporani și oricâte scuze mi-aș fi găsit de-a lungul anilor (că niciunul nu are calitatea clasicilor, că subiectele sunt prea neinspirate, că, în fine, prezentul palid nu se compară cu gloria trecutului), trebuie să recunosc că e doar o dovadă de ignoranță și de răutate din partea mea. Așa cum incultura te împinge să citești cărțile de la raftul de best-seller doar ca să fii și tu în pas cu moda, tot incultura îți bagă aere în cap și te împiedică până la urmă să înțelegi realitatea literară a vremurilor noastre. 

Știu și eu de târgul de carte Gaudeamus și urmăresc ici-colo noutățile de top prezentate și promovate acolo. La capitolul proză au fost trei scriitori care au furat cam toată atenția în 2022: Mircea Cărtărescu (încă nu am curaj să îl citesc), Radu Paraschivescu (scuzele mele, dar fotbalul la Digi împerecheat cu literatura pentru mine dă un mare nu, nu, nu) și Ioana Pârvulescu (despre care nu știam nimic). Așa că nu l-am vrut pe niciunul dintre ei, însă Ioana Pârvulescu a venit singură la mine sub forma unui cadou. Ce bine a făcut!

Inocenții nu cred că e cea mai bună carte a ei, dar e o lectură curată și plăcută, o vorbă dulce adresată Brașovului natal. Părerile mele sunt incredibil de subiective și tocmai asta e singura frumusețe a blogului meu. Așa că îmi permit să spun că din start povestea a pornit cu punctajul scăzut pentru simplu fapt că este o biografie a copilăriei autoarei. Nu mă interesează deloc să citesc despre viețile altora, mai ales dacă nu au trăit niște evenimente cu totul ieșite din comun (cum a fost, de exemplu, Loung Ung care mi-a plăcut) sau dacă nu au un talent lingvistic spectaculos (nu-i cazul aici, din păcate). Dar a fost frumos, anii '60 și '70 ai Brașovului comunist și totuși surprinzător de liber sunt evocați sincer prin amintirile zilelor obișnuite și a senzațiilor unui copil fascinat de minunile mărunte din jur. De ce să nu avem și noi o carte, tradusă deja în câteva limbi, în care să păstrăm o odă unui oraș românesc, o publicitate elegantă, o invitație de vizită poate? În plus, am și aflat câteva lucruri noi cum ar fi că înainte ca Brașovul să fie făcut mare de nemți a fost locuit de românii care au rămas de atunci și până acum în cartierul Șchei sau că în pădurea de pe Tâmpa probabil și azi există îngropate vechi obiecte de pe vremea dispărutei cetăți Brassovia.

"Priveam spre Piața Sfatului, numită 23 August, spre biserica "din Cetate" , construită de români la sfârșitul secolului 19, Casa Sfatului și, imediat alături, spre maiestuoasa construcție gotică. Biserica Neagră, un fel de catedrală, dar rămasă cu un singur turn, asimetrică, fiindcă pentru al doilea nu au mai fost bani. În Brașov mai erau și Turnul Alb și Turnul Negru, care se vedeau și ele, printre copacii de pe Warthe. Tot ce era negru era numit așa din cauză că arsese cândva, iar amintirea focului roșu se înnegrise pe ziduri. Nu știu dacă ai remarcat și tu: uneori amintirile se înroșesc și ard, alteori se înnegresc și se urâțesc și numai unele îți înfloresc înaintea ochilor ca pomii în primăvară."

Casa de pe actuala stradă Sfântul Ioan, fostă Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, e o făptură vie în care naratoarea se joacă, râde, plânge, crește și mai ales învață de la ceilalți membri ai familiei. Învățăm și noi odată cu ea despre cerneala simpatică din zeamă de lămâie, despre efectul fizic uimitor Tyndall, despre cum să scapi cu viață dintr-un vârtej lăsându-te la fundul apei și acolo înotând un pas în afara lui, despre cum să vezi aerul sau despre cum să repari umbra unui om. Am avut și un mic moment de revelație, scopul oricăror lecturi ale mele, în care mi-am dat seama cât de important e ca adulții să îi învețe permanent pe copii noțiuni științifice, istorice și geografice aplicate în practică și cât de mult dezvoltă și îmbunătățesc viața poveștile reale sau fictive spuse celor mici. Unul dintre personaje spune că izgonirea din Rai e o metaforă a ieșirii din perioada copilăriei, dar eu cred că ești izgonit doar atunci când încetezi să mai visezi.

Luată ca un întreg, cartea totuși nu m-a impresionat, ba chiar uneori am găsit-o prea...hmm.. inocentă și puerilă. Dar nu e vina ei, ci a mea, sunt convinsă că pentru un adolescent ar fi o alegere minunată.

"Casa noastră cu pod și pivniță supraviețuise într-o lume de blocuri. Era o eroină. Ne depășea în toate privințele. Trecuse prin două războaie mondiale, două cutremure, un bombardament."