Cărțile Europei: Dervișul și moartea - Meša Selimović * * * * *

 

"E frumos simțământul acesta al mândriei, ne apără de căință."

De când am început să caut informații despre literatura europeană, m-am tot lovit de diverse neplăceri recurente. Fie țările erau prea mici și numărai pe degete cărțile lor, iar de cele traduse în română nici nu putea fi vorba, fie stocurile din librării erau epuizate de mulți ani - aici am rezolvat nesperat de bine cu anticariatele online. Dar poate cea mai frustrantă experiență este cea a culturilor amestecate. Peste tot unde a existat în istoria recentă un imperiu, o țară mare care s-a spart apoi în bucățele, au apărut încâlcelile, ca la un ghem lung de ață care s-a deșirat și s-a prefăcut în noduri. Astăzi este vorba despre Iugoslavia și cele șapte țări care își caută propriul drum după ce atât de mult timp au făcut parte dintr-o familie mai mult sau mai puțin disfuncțională. În literatură asta se traduce, spre exemplu, prin autori născuți și crescuți în Bosnia, cu părinții croați catolici, dar care se identifică ca parte a tradiției sârbești. Unde pot eu să încadrez așa ceva, unde? Oricât de buni ar fi unii scriitori, cum e Ivo Andrić, am renunțat la ei și îi las să plutească la nesfârșit într-un vid al trecutului, singurul loc care le dă un sens.

Totuși Bosnia și Herțegovina a fost un mare succes, m-am pomenit cu un roman superb, cu miros de capodoperă, care a întrunit toate condițiile și mi-a depășit așteptările. Nu spun că este o lectură perfectă, nici vorbă, se citește foarte anevoios și e ușor să cazi în extrema cealaltă, urând și blestemând decizia de a cumpăra asemenea carte. Am pățit și eu asta, m-a sufocat la un moment dat cu densitatea și profunzimea ei, cu ideile uneori dezlânate și inutile, dar a fost din fericire un sentiment trecător. Dacă sunteți pregătiți pentru multă filosofie în raport cu sensul vieții și al morții, cu alegerile și neputințele noastre, cu natura umană, atunci aceasta e povestea ideală.

Într-un Sarajevo plasat incert cândva pe vremea Imperiului Otoman, avem un derviș care nu e nici rotitor, nici călător, doar gânditor. În credința musulmană, ei sunt cel mai apropiat echivalent al călugărilor creștini, niște oameni care își închină viața religiei și studiului Coranului. Dar chiar și după 20 de ani impecabili, petrecuți într-o tekie din oraș, fără ambiții sau dorințe, dervișul nostru descoperă că imperfecțiunea umană nu iartă pe nimeni și că ura și nevoia de răzbunare se pot strecura pe nesimțite și în cea mai cinstită inimă. În cazul lui, e cu atât mai periculos, căci suferă de o sensibilitate bolnavă alimentată de sentimente contradictorii, întrebări pentru care nu există răspuns, probleme fără soluții și decizii imposibil de luat. A fost ușor dureros pe măsură ce constatam că mă regăsesc perfect în unele frământări pe care doar un introvertit le poate înțelege.

"Am patruzeci de ani - urâtă vârstă; omul e prea tânăr ca să nu aibă dorințe și prea bătrân pentru a și le putea împlini."

"(...) cerurile și tainele universului, tainele morții și ale ființei sunt domeniul cel mai potrivit în care te poți refugia de grijile pământești. Dacă n-ar exista, ar trebui născocite, ca adăpost."

Povestea curge lent în prima parte, te amorțește, dar apoi își dă drumul și devine surprinzătoare și total imprevizibilă, colorată minunat de personaje cu personalitate. Mi-au plăcut mult pasajele despre poporul bosniac, care se pot referi cu succes la toți balcanii, poate chiar și la noi, românii. E greu pentru un străin să pătrundă sensul acestor vorbe, dar e limpede pentru oricine citește că ele au fost scrise cu cea mai mare sinceritate și cu o ușoară amărăciune. Dervișul și moartea e și despre revolta împotriva ocârmuirii și despre cum oricui ajunge acolo, în vârf, îi e rezervat eșecul și declinul moral. Despre nedreptate și umilință, prietenie și milostenie și mai presus de orice despre singurul adevăr știut de noi: că toți ne întâlnim cu moartea, înspăimântați că nu o putem înțelege.

"De veacuri noi ne căutăm  și încercăm să ne recunoaștem, în curând nu vom mai ști nici cine suntem, (...) alții ne fac cinstea să ne primească sub steagul lor, căci nu avem unul al nostru, ne ademenesc când au nevoie de noi și ne alungă după ce și-au atins țelul, cea mai tristă țară din lume, cei mai nefericiți oameni, ne pierdem chipul nostru fără să ni-l putem însuși pe al altora, dezrădăcinați și neacceptați, străni pentru toată lumea (...). Trăim la o răscruce dintre lumi, la un hotar între popoare, în calea tuturor, veșnic vinovați în ochii cuiva."

"(...) nu îi interesează ce le rezervă ziua de mâine, căci va veni ce e sortit să vie, și totul depinde prea puțin de ei; sunt alături numai la nevoie, de aceea nici nu le place să fie prea des împreună; nu prea se încred în nimeni, dar cel mai ușor e să îi păcălești cu o vorbă frumoasă; nu arată ca niște eroi, dar cel mai greu e să îi sperii cu amenințări; mult timp nu le pasă de nimic, le e totuna ce se întâmplă în jurul lor, ca apoi dintr-o dată să înceapă să-i intereseze totul, să răvășească și să răstoarne totul cu susul în jos, pe urmă din nou cad în picoteală (...) Ciudată lume, te bârfește, dar ține la tine, te sărută pe obraz, dar te urâște (...). Și mai presus de toate, sunt ai mei și eu sunt al lor, ca râul și picătura, și toate câte le spun despre ei sunt parcă spuse despre mine."