"Independent de conștiința noastră, Dumnezeu nu există."
Pentru cine vrea să citească un roman adevărat, dus spre perfecțiune, dar vrea totuși să îi evite pe ruși, refuzându-le literatura fabuloasă, am o soluție aproape perfectă. Spun aproape pentru că Cinghiz Aitmatov a aparținut totuși URSS-ului, povestea lui are legături ușoare cu Moscova, iar personajele sunt cât se poate de rusești ca personalitate. Pe de altă parte, autorul este una din emblemele Kârgâzstanului, iar în cărțile sale viața stepei din Asia Centrală e întotdeauna piesa principală. Da, deși e singurul kârgâz de care am auzit, iată că această țară ține steagul sus-sus când vine vorba de literatură, iar concluzia e că Aitmatov e unul din cei mai buni scriitori descoperiți de mine vreodată.
Știu că e ceva care ține de gusturi, extrem de subiectiv, dar tot mă întreb cum de astfel de cărți nu sunt promovate mai intens la nivel internațional și le sunt preferate în schimb niște titluri insipide, banale, fără forță. Ei bine, teatral vă spun: cititori din lumea largă, puneți mâna pe Eșafodul și aflați ce înseamnă de fapt arta literară, lăsați poveștile căci timpul vostru e prea valoros pentru ele! Haha, bună asta, numai tribun nu mă dădusem până acum. Revenind, cartea le are pe toate: aventură, suspans, tragedie, filosofie și mai presus de orice multă, multă spiritualitate. Spritualitate inserată aici în special datorită unor idei și dezbateri religioase de foarte bună calitate, dar și sub forma cea mai pură și naturală, aceea a destinului și sensului existențial al unor lupi. Akbara cea cu ochi albaștri se zbate pentru supraviețuire într-o lume care refuză să îi mai facă și ei loc, unde instinctele și nevoile primordiale cedează locul unor absurdități umane. Akbara împreună cu lupul ei căpățânos străbat stoic stepa și munții din preajma lacului Issyk-Kul și inevitabil își leagă periodic viețile de cele ale oamenilor. Lupii sunt și ei perfect conturați ca personalitate, cu emoții și dorințe, aproape că te poți transpune în pielea lor dacă te lași purtat de vântul poveștii.
"Căci toate visurile au aceeași ursită - la început se zămislesc în închipuire, apoi, în cea mai mare parte, se spulberă, fiindcă au cutezat să crească fără rădăcini, precum unele flori și unii copaci...Așa sunt toate visurile (...)"
Regăsim interesul tipic rusesc pentru sensul religiei, fatalitate, păcate, căință și pedeapsă și bineînțeles, obsesia pentru Pilat din Pont și fantazarea despre episodul biblic al judecății lui Iisus. Părerea mea este că lui Aitmatov i-a ieșit aici o treabă mai bună decât lui Bulgakov pentru simplul fapt că nu se joacă deloc cu supranaturalul, ci rămâne cu picioarele pe pământ și face ca totul să fie natural și credibil, aproape revelator. Avdeu în sfințenia și naivitatea lui nu are cum să te lase indiferent, înțeleg că e gândit ca un Mesia modern care încearcă să îi determine pe oameni să se mântuiască, chiar dacă pentru încercarea lui trebuie să plătească cel mai mare preț. Rămân întrebările: ce ne aduce aproape de Paradis, religia sau cânepa anașa, ne amăgim oare groaznic cât trăim încercând să atingem ceva ce nu există în loc să alegem pragmatismul, sunt justificate crimele și greșelile pe care le perpetuăm de la unii la alții, ca pe un lanț diabolic?
"(...) întrucât gândirea pe pământ evoluează agonisind cunoștință după cunoștință, se impune concluzia: Dumnezeu trebuie să fie de asemenea înzestrat cu proprietatea evoluției. "
Când o carte reușește să te facă să gândești, să îți pună doar întrebările și să te lase pe tine să dai răspunsul, după mintea, inima și nevoile tale, diferite cu siguranță de ale altora, atunci să fiți convinși că aia e o carte bună. Iar atunci când te ajută să descoperi o nouă țară misterioasă și greu accesibilă, precum Kârgâzstanul, pentru mine deja înseamnă că am fost lovită de zeul norocului.
