Cărțile Europei: Războiul nu are chip de femeie - Svetlana Aleksievici * * * *
"mama hotărâse că eram prea mică să mă mărit, dar nu ca să plec la război...Mama mea dragă..."
Cam de fiecare dată când are loc un eveniment șocant, de talie mondială, gusturile literare (printre altele) se aliniază brusc și te pomenești că toată lumea vrea să citească același lucru. Ultimele exemple sunt pandemia și războiul, lipite malefic una după alta. Dacă în 2020 Dragoste în vremea holerei era un bestseller întors din mormânt, acum cărțile despre război, Ucraina, Rusia și orice combinație nefastă dintre cele trei au devenit vedete în vânzări și oferte. Eu una nu înțeleg impulsul acesta, oricum mă simt copleșită și exasperată de toate știrile din domeniu care ni se servesc zilnic, oriunde am întoarce capul, așa că ultimul lucru pe care mi-l doresc e ca lecturile mele să fie tot despre asta! Da, da, am acum în față fix o astfel de carte, dar în apărarea mea să știți că am cumpărat-o în ianuarie, pe vremea când habar nu aveam ce o să urmeze.
Literatura din Belarus e slăbuț reprezentată în limba română și ca multe alte foste țări URSS, e greu să fie delimitată de cultura rusă. O au însă pe Svetlana Aleksievici, laureată Nobel de curând, care deși scrie în special despre teme sovietice are totuși origini bieloruse, așa că am considerat-o potrivită pentru jocul meu european. Cartea în schimb m-a încărcat și m-a obosit teribil, încât la un moment dat mi se părea că nu se mai termină. Nu îi neg calitatea foarte bună și forța incontestabilă, dar părerea mea este că nu are nicio legătură cu arta literară, ci este mai degrabă un documentar dur al frontului de est din al doilea război mondial.
Autoarea a muncit din 1978 până în 2004 pentru a pune pe hârtie varianta finală a unui dicționar de amintiri tragice feminine, adunate în toți anii aceștia de la foste combatante sovietice. Istoria ține minte războiul ca pe o afacere pur masculină, cu restul populației victimă colaterală. Aleksievici descoperă însă că adevărul e altul, se crede că în timpul inavaziei naziste din Rusia peste un milion de femei au luptat pe front și fiecare dintre acestea a avut o poveste unică. Multe dintre supraviețuitoare primesc o voce și fiecare vorbește, în propriul stil, despre cum i-a fost viața înconjurată de moarte și disperare. Relatările lor te ating prin simplitatea și naturalețea cu care sunt povestite și e ușor să simpatizezi cu suferința lor, știind că totul s-a întâmplat de-adevăratelea. Unele sunt din cale afară de dure și te face să te întrebi de ce oamenii fac prostiile astea din nou și din nou, de parcă ar putea crede că un război e câștigat vreodată de cineva. Iată un episod din iadul pe care ni-l facem singuri:
"Ne povesteau despre meniul de blocadă, dacă pot să spun așa: supă din centuri de piele sau din ghete noi de piele, gelatină din clei de tâmplărie, clătite de muștar...În oraș fuseseră mâncați toți câinii și toate pisicile. Dispăruseră vrăbiile, ciorile. Până și șoarecii și șobolanii erau la mare căutare, să poată fi mâncați...Îi prăjeau cine știe cum..."
Am aflat că sovieticii aveau o mentalitate ieșită din comun, le era înrădăcinat atât de mult în ADN sentimentul de identitate și de patrie, încât se aruncau cu capul înainte, total nepregătiți, disperați să ajungă în linia întâi. Așa se întâmpla și cu fetele de 16-17 ani care deși teoretic nu aveau voie să lupte până la majorat, mințeau, păcăleau și se furișau până când reușeau să își apere țara din tranșee. Pentru multe era o rușine să rămână acasă, fie murea tot poporul, fie învingeau inamicul. Până la urmă s-a întâmplat și una și alta. Dar oricât de războinici ar fi fost, curând descopereau că moartea, mutilările și suferința extremă e mai mult decât putem noi, ca oameni, să ducem.
"Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu...."
Destinul e tare dificil pentru unii, deși poate că o parte din vină o purtăm colectiv, suntem conduși de cine merităm. O femeie-soldat povestește cum odată ajunsă cu armata în Germania, a întrebat-o pe o bătrână nemțoaică de ce au provocat dezastrul ăsta. Bătrâna îi răspunde că din cauza lui Hitler, însă sovieticii nu voiau să accepte așa o explicație, după ei un singur om nu putea face nimic dacă nu ar fi avut sprijinul poporului. Și poate că așa este. Dar, vai, acest argument e un adevăr absolut care ar putea la fel de bine să se aplice și în marea Rusie. Trecând de ororile războiului, știm prea bine ce tragedii inimaginabile a provocat stalinismul, mare parte din armată a murit degeaba, doar din cauza lipsei de pregătire tehnică și tactică (toți generalii competenți fuseseră epurați în anii '30), iar după mândra lor Victorie a urmat un alt șir nesfârșit de tragedii. Trecând de gulagurile și de arestările oferite drept "cadou" pentru curajul lor, nici societatea nu le-a oferit veteranelor respectul cuvenit. Femeile care luptaseră în război alături de bărbați erau văzute total indezirabile, lipsite de scrupule și de multe ori sortite să moară în singurătate și sărăcie, pentru vina de a fi intrat într-un război care nu are chip de femeie. Mai adăugați la asta și cenzura și propaganda comunistă care nu le permitea povestitoarelor să spună oficial adevărul întreg (noroc că autoarea a publicat romanul în 2004 când lucrurile erau puțin mai relaxate). Înțelegeți de ce spun că e o carte care se citește greu, e destul de lipsită de evoluție - ajunge de unde a plecat - și pe acoluri repetitivă, obositoare. E necesară însă, de păstrat pentru generațiile viitoare, chiar dacă prezentul de azi ne arată că oricum nu învățăm niciodată nimic din trecut.
"Poți să nici nu scrii despre noi...Mai bine ține minte...Uite, noi două am stat aici de vorbă, am plâns nițeluș. Și tu, când ai să te desparți, întoarce capul și uită-te la noi și la căsuța noastră. Nu o singură dată, ca străinii, ci de două ori. Ca și cum ai fi de-a noastră. Și nu mai trebuie nimic. Întoarce doar capul..."
