Cărțile Europei: Podul cu trei arce - Ismail Kadare * * * * *
A fost o reală plăcere să citesc Albania, Ismail Kadare e un scriitor talentat, iar eu cu siguranță îi voi cumpăra și alte cărți de acum înainte. Nu știu dacă și el a fost fascinat de Maestrul de ceai al lui Inoue, sau dacă doar pe mine mă obsedează bijuteria aia, cert e că Podul cu trei arce mi s-a părut că merge în aceeași direcție. O atmosferă apăsătoare și rece, obiceiuri străvechi, nostalgii și regrete, moarte, mister și incertitudini, un jurnal sincer, o poveste perfectă. Nu aș putea să îmi imaginez cartea asta scrisă mai frumos de atât, fiind micuță mi-aș fi dorit să o devorez dintr-o singură lectură, dar am și eu o viață care urlă după mine.
La final de secol XIV Arberul, cum era pe atunci numită Albania, era scufundat adânc în evul mediu. Țara era divizată între mai mulți seniori stăpânitori, iar viața juca după cum îi cântau rapsozii, în ritmul tradițiilor și al legendelor. Un călugăr scrie o cronică exactă, minunată, a unui pod de piatră care în final se dovedește a fi o metaforă mortală legată de invazia iminentă a otomanilor. În trecut râurile, precum Ujana cea Rea, erau neîmblânzite și aveau o voință proprie la care oamenii erau nevoiți să se adapteze. Traversarea se făcea doar cu plutașii plătiți și nu era ferită de mari neplăceri și accidente, însă nimeni nu se răzvrătea împotriva forței apei. Starea de echilibru a albanezilor începe să se tulbure abia atunci când se aruncă o sămânță de idee, inteligent și foarte credibil construită de Kadare, care dă naștere rapid unui proiect de construcție a unui pod. Îndrăzneala aceasta îi bulversează total pe locuitorii ținutului și scoate la suprafață lăcomia, minciunile și violența mascate abil în superstiții. Cine credea, ca și mine, că legenda meșterului Manole e originară din Țara Românească, va afla cu surpriză că de fapt povestea sacrificiului uman e cu câteva sute de ani mai veche și vine tocmai din Arber.
"Adevărul e că toate construcțiile mari au ceva în comun cu o crimă, iar crima seamănă și ea cu ele...a spus el și a râs. Pentru mine nu e nicio deosebire. Ori de câte ori mă aflu în fața unor coloane văd limpede picăturile de sânge pe marmura lor, iar cel ucis poate să fie oricând în locul unei catedrale."
Călugărul nostru pictează din cuvinte un pod învăluit în ploaie și ceață, în lumini difuze, liliachii, și înconjurat de noroaie care sluțesc și mai rău sărmanul râu. Tonul poveștii e posomorât și aproape că simți tremurul ce-i intră cronicarului în oase, deși nu știi dacă e de la frigul întunecos sau de la tensiunea sumbră. Fiecare expresie și linie de dialog sunt atent alese încât chiar ai putea crede că respectivul text a fost scris la o mănăstire, acum 600 de ani, fără ca autorul să știe nimic din ce cunoaștem noi azi, zbătându-se printre întrebări fără răspuns.
"Mi-am ridicat privirea să-i văd chipul, dar mi-am stăpânit cu greu țipătul. Din ochi i se scursese toată apa aceea clocită de bătrân neputincios și așa, goi cum erau, ochii lui semănau cu orbitele pustii ale statuilor. Moartea, mi-am spus. Așa trebuie că arată ochii ei."
Se intuiește însă viitorul islamic și turcesc al Albaniei, care se îndreaptă spre ei ca un nor negru de furtună, iar noul pod de piatră e o invitație cinică de apropiere pe care armata semilunii nu o refuză. Se știe că astăzi, după vreo 500 de ani de pașalâc, albanezii sunt majoritar musulmani și prieteni cu turcii, însă pe atunci probabil că erau la fel de speriați de ei ca mai toate popoarele balcanice. Kadare, un ateu în gândire, zugrăvește aici un început de dramă națională și prevestește amar soarta poporului său devenită între timp istorie.
"...în croiala hainelor lor de mătase, în turbane, în șalvari și-n dolman nu există nici o tăietură dreaptă, nici un colț sau unghi ascuțit. Totul e vălurit și făcut în așa fel încât să-și poată schimba oricând forma. Sub un asemenea veșmânt înșelător este greu să deosebești mâna care ține un hanger de cea care ține o floare. Și, la urma urmei, cum poți să pretinzi sinceritate de la un popor care-și ține ascunsă obârșia, adică propriile femei?"
