SORGUL ROȘU - MO YAN * * * *
"Sorgul s-a-nroșit, diavolii au venit de la răsărit."
Recent am văzut niște mailuri cu invitații la un Book Club în care o așa zisă comunitate de iubitori de povești împărtășește păreri și impresii. În mod normal ignor astfel de inițiative, dar de data asta mi-au picat ochii pe titlul care făcea subiectul propunerii: Un veac de singurătate. E una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul ăsta, dar dacă ar fi să iau parte la discuții despre ea probabil că aș ajunge să o urăsc. Îmi displac cumplit întâlnirile literare, cluburile de carte și orice variațiuni de evenimente asemănătoare. În cel mai bun caz mă lasă rece, dar asta e mai degrabă excepția din zilele în care îmi permit să nu am păreri despre oameni. Nu cred în arta dezbătută amatoricesc sub care de cele mai multe ori se ascund alte plăceri și nevoi ca socializarea, expunerea în public a brumei de cultură personală sau adormirea sentimentului de inutilitate. Și chiar de nu ar fi așa (o imposibilitate pe care o păstrăm ca să curgă ideea mai bine), tot nu ar fi cu putință să îmi placă șezătorile astea îndoielnice. Un roman bun, nu ultimul best-seller care a umplut rafturile, nu se poate gusta în grup. Nici măcar discuta. O carte de calitate, profundă și deșteaptă, ne deplasează neuronii într-un mod diferit de la persoană la persoană. Să vorbești despre asta la o adunare veselă între prieteni nu poate duce decât la golirea de sens a paginilor până când rămâi doar cu superficialul. Mă interesează părerea anumitor oameni (nu din cei care participă la cluburi de carte) în raport cu romanele mele dragi, dar le vreau citite pe rând, în singurătate, ca să le pot simți și să le caut frumusețea printre rânduri. Cam din aceleași motive nu pot suporta nici poeziile recitate de guri ce au depășit vârsta copilăriei. Poezia e prea subtilă și dificilă ca să apară interpuși între ea și noi. Și mai detest multe alte lucruri despre care nu am poftă să scriu.
***
Am poftă însă să vorbesc despre Sorgul Roșu, o altă carte foarte bună. Ciudat e că nu pot să afirm că mi-a plăcut, pentru că lectura nu mi-a provocat nicio plăcere, ba din contră, m-a oripilat în cea mai mare parte. În general îmi vine natural să mă distanțez de povestea pe care o citesc - poate să fie vorba despre cele mai scandaloase nedreptăți și cele mai triste personaje - pur și simplu eu le iau ca pe un obiect de studiu, o idee ce merită rumegată sau ca pe o ficțiune care nu s-a întâmplat niciodată. De data asta stilul direct și explicit al autorului m-a lovit în moalele capului, m-a făcut să strâmb din nas și să fiu la un pas să o abandonez după primele pagini.
Mo Yan e un pseudonim cu premiul Nobel în palmares care înseamnă "Nu vorbi", inspirat din lipsa libertății de exprimare din China secolului trecut. Acesta este romanul lui cel mai apreciat, și pe bună dreptate, căci are un avânt fără strop de menajamante cu care povestește despre istoria tragică și sălbatică a poporului său din jurul celui de-al doilea război mondial. E o perioadă în care Asia de Est era terorizată de "diavolii" japonezi care nu mai aveau niciun strop de umanitate rămasă în vine și care prin teroarea aplicată reușeau să își transforme și inamicii în niște ființe care știu doar să ucidă. Pe scurt, toată lumea moare, violența e extremă, tortura psihică și fizică e o regulă, valorile și credințele dispar ca și când nu ar fi existat niciodată, aproape că e o lume apocaliptică, fără scăpare, fără soare, pictată în gri și roșu. Roșu intens, roșu precum lanurile nesfârșite de sorg udate de sângele războiului.
"De ce plângeți? N-am dobândit o mare izbândă? China are patru sute de milioane de oameni: la unul contra unul, are piticania aia de Japonia oameni să se pună cu noi? Și dacă se duc de la noi o sută de milioane, lor le stingem sămânța și le stingem neamul, iar din noi tot rămân trei sute de milioane: nu e o mare izbândă? Comandante Yu, o mare izbândă!"
Pe lângă toate astea ni se servesc totuși și câteva tradiții chinezești, precum căratul miresei cu lectica, ceremonii funerare fastuoase cu sicrie monumentale și ... predilecția lor pentru mâncarea ciudată, cum ar fi carnea de câine sau de șarpe. Am încercat însă să am și ceva înțelegere pentru ei, viața lor era deosebit de dificilă, supraviețuirea - doar un noroc. Câmpurile de est ale țării s-au umplut în câțiva ani de oasele soldaților, sătenilor, copiilor și animalelor care au fost sacrificați pentru niște ambiții și convingeri scăpate de sub control.
"Arunc-o și pe-aia, câinii de pe vremea aia nu erau mai prejos decât oamenii."
Povestea e bine legată, foarte captivantă, pentru că se urmărește viața unei familii remarcabile care a experimentat de toate în vremurile acelea tulburi: au fost bandiți, afaceriști, gospodari de seamă, comandanți neînfricați în armată, nelegiuiți, părinți - aproape de toate, dar s-au îndepărtat (asta dacă au fost vreodată aproape) de statutul de om cu inimă în piept și conștiință în simțiri. O carte cu greutate.
***
P.S. : Literatura din China e foarte interesantă. Există conceptul de cele 4 mari romane ale literaturii clasice chineze, scrise toate în perioada medievală. Traducere în limba română nu prea există, din păcate - din cercetările mele observ că un singur roman e cunoscut la noi, însă numai în ediții vechi, găsite în anticariate. Nu trebuie însă să înveți mandarină ca să le citești, bineînțeles că toate au versiuni în engleză. Iată lista lor, în ordinea în care au fost scrise: The Three Kingdoms (Luo Guanzhong, sec. XIV), The Water Margin (Shi Nai'an, aprox. 1500), Journey to the West (Wu Cheng'en, 1592), Visul din pavilionul roșu (Cao Xueqin, Gao E, 1791, publicată în România în 1985). Pentru cine vrea să descopere istoria și cultura chineză cred că volumele astea sunt o adevărată comoară. (deși scrise în Evul Mediu, unele dintre cărți prezintă realitatea din Antichitate)
