Cărțile Europei: Camera groazei - Jussi Adler-Olsen * *
Se știe că nordicii sunt pasionați de povești cu detectivi - cu cât mai ciudate și mai violente, cu atât mai bine. Așa că nu-i o surpriză prea mare că pentru luna iunie proiectul meu literar mi-a adus o carte polițistă daneză. Când am tras la sorți cele 12 țări europene, eram convinsă că o să am probleme cu literatura din Danemarca, dar am găsit destul de repede Camera groazei și m-am oprit din scotocit internetul. Abia după ce am terminat-o de citit l-am mai luat un pic la întrebări pe Google și am aflat că volumul meu face parte dintr-o serie de 8 cărți cu cazuri ale Departamentului Q. Interesant, nu zic nu, dar nu m-a dat pe spate și nici nu m-a făcut să îmi doresc neapărat să citesc și continuările (dintr-o întâmplare eu am cumpărat chiar prima carte publicată). Merge ca o lectură ușoară pe plajă sau în concediu, dar cel mai bine mi-aș fi salvat timpul și m-aș fi uitat la film (da, tot acum am aflat că s-a filmat și o mini serie bazată pe poveștile astea). Concluzia? Dacă vrei neapărat să te faci scriitor, să ai succes, dar nu ai talent și nici nu vrei să arunce lumea cu roșii în tine (ca în Sandra Brown) - scrie un roman polițist.
Povestea e bine legată totuși, avem una bucată detectiv morocănos și non-conformist în persoana lui Carl Mørck, un asistent mai isteț și mai de încredere decât o arată aparențele, întrupat în sirianul Assad, niște superiori nesuferiți și un final plin de suspans. Nou înființatul Departament Q din Copenhaga este responsabil cu rezolvarea cazurilor vechi, rămase fără răspunsuri. În teancul de dosare primul este cel al lui Merete, o politiciană de succes care în urmă cu 5 ani a dispărut fără urmă de pe un feribot din Marea Baltică. Ancheta se desfășoară natural și logic - asta trebuie să recunosc -, însă scriitura lui Jussi Adler-Olsen e plată, gri, fără haz. Desigur, e o părere pur personală, dar obișnuită fiind în ultimul timp cu romancierii adevărați, acum mi s-a părut că am citit cartea unui copil bine documentat, lovit de entuziasm. Știu și eu că un roman polițist nu prea are cum să fie o capodoperă, dar mi-au trecut prin mână multe cărți de acest profil cu mult mai bune.
Sigur că ineditul vine din cultura daneză, nouă pentru mine, și din spiritul lor ambițios, rece, de neînfrânt. Dacă nu ar fi fost atât de mult dialog inutil, cred că aș fi savurat cu adevărat misterul răpirii lui Merete, chiar dacă spre a doua parte a poveștii intuiești cine e făptașul și care a fost mobilul. Surprinzător, mai calitative mi s-au părut capitolele în care se descriau momentele de groază pe care victima le trăia într-o cameră de presurizare și jocurile psihologice și de anduranță la care era supusă. Una peste alta, nu aș recomanda cartea asta decât pasionaților de gen și mai ales acelora care vor să descopere ce gust ar putea avea literatura scandinavă.
"Pentru ei, nu reprezenta decât femeia din temniță, dar ea impunea cât de departe se aflau pereții despărțitori. Avea să se gândească la lucruri care s-o apropie de lume și să țină nebunia la distanță. Nu-i vor înfrânge niciodată voința. (...) Într-o bună zi avea să iasă de acolo."
