Pălăvrăgeală pe Nil - Naghib Mahfuz * * *

  

Cum reacționezi când dai peste o carte care nu prea știi ce părere ți-a făcut? O critici pentru că nu a reușit să îți spună nimic concret prin haosul care o caracterizează sau o lauzi pentru că înseamnă că e neconvențională și artistică? Parcă nu îmi vine să fac nici una, nici alta. Deocamdată aș spune că pur și simplu e o poveste diferită, cu care nu am rezonat neapărat, dar care înțeleg că uneori, în contextul potrivit, poate exista și în viața reală. (pentru că este extrem de umană)

Premiatul Mahfuz este primul autor arab pe care l-am citit, mai am câteva titluri ale sale pe listă (Trilogia Cairoului, Băieții de pe strada noastră), să vedem când o să le vină rândul și lor. Pălăvrăgeală pe Nil e o carte mai micuță, ce te duce cu gândul la o piesă de teatru absurdă și șocantă pe alocuri, ceva în stilul operelor americane din anii '40-'50. Aici povestea e cât se poate de orientală, cu un grup de prieteni intelectuali care se adună pe un bac de pe Nil în fiecare seară, unde amețiți de fumurile scoase de goza filozofează "a prost". În special unul dintre ei, Anis, un funcționar apatic, este dedicat trup și suflet hașișului, chiar dacă asta îl pune în situația de a preda la lucru un raport stufos din care se văd doar primele cuvinte. 

"Ai scris rândurile astea și ți s-a terminat cerneala. Și tu ai scris mai departe în zadar..."

"- Răspunde-mi tu singur și spune-mi ce faci în clipele de trezire (...)

- Atunci mă întreb pentru ce trăiesc! răspunse Anis fără să ridice ochii spre ea

- Excelent! Și ce-ți răspunzi?

- Mă amețesc cu beția drogului, de obicei înainte de a găsi răspunsul. "

Povestea abundă în concepte și vorbe filozofice, unele dintre ele ieftine, altele valide sau încifrate. În ciuda subiectului superficial și a personajelor pe alocuri jalnice, cartea este deștept scrisă, poate prea deștept pentru mine de vreme ce nu am putut să o savurez așa cum mă așteptam. Din fericire își păstrează sănătatea mentală prin prezența raționalei Sammara care cu judecata sa inteligentă și dreaptă reușește să îi incomodeze pe petrecăreții narcomani, punându-le la îndoială atitudinea pe care ei o au în fața vieții. 

"Omul s-a confruntat încă din vechime cu absurdul și a reușit să se salveze din această încercare prin religie (...). Acum am dobândit un nou limbaj. Acesta este știința. (...) Să ne facem din savanți model și metodă. Se pare că ei nu cad niciodată în robia absurdului."

Spre final devine chiar captivantă pentru că i se adaugă un neprevăzut, personajele devin mai complexe pe măsură ce nervii li se întind la maxim, iar încheierea e bruscă, neconcludentă și perfect potrivită pentru o asemenea carte curioasă. Dacă mi-a plăcut? Dar ce inseamnă plăcutul, totul e relativ, dependent de stare, de loc și de moment. Am notat-o ca fiind mediocră? Dar ce contează asta, oare stelele când citesc înainte de culcare sunt interesate de calitatea lecturii sau vor doar să mulțumească Soarele cu întunecimea lor? (asta așa ca să vă faceți o idee despre atmosfera din carte) 😛

"În capul lui Anis se îngrămădiră puzderie de întrebări. Oare prietenii aceștia se vor fi întâlnit, în alte straie, pe vremea romanilor, așa cum se întâlnesc acum? Vor fi fost martori la incendierea Romei? De ce s-a separat Luna de Pământ, trăgând după ea munții? (...) Când s-o fi certat Adam prima oară cu Eva (...)?"