Cărțile Europei: Pisica. Casa de pe canal - Georges Simenon * * *

 

" Pisica ta.

   Papagalul tău."

Am intrat pe ultima sută de metri a proiectului "Cărțile Europei" și abia acum, după mai bine de patru ani, a venit și rândul Belgiei, deși cartea dedicată ei o aveam în bibliotecă de cel puțin 15 ani. Atât de puțin m-am preocupat de țara asta, încât nici documentarea nu mi-am făcut-o conștiincios. Tot ce știam era că autorul, Georges Simenon, este într-adevăr belgian, dar habar n-aveam despre ce sunt cărțile lui. Așa se face că după primele pagini citite am intrat în panică, realizând că Pisica e o poveste cât se poate de franțuzească, cu personaje și orașe din jurul Parisului, așadar "inutilă" pentru jocul meu ce mă obligă la atmosferă și cultură locală. Mi-a venit inima la loc odată cu cea de-a doua operă, Casa de pe canal, unde deși stilul de viață părea mai degrabă olandez, acțiunea era totuși plasată undeva în nordul Belgiei. Dar să le luăm pe rând.

Pisica * * * *

Mini-romanul ăsta mi-a plăcut enorm, într-o perioadă în care am început să-mi pun la îndoială apetitul și deschiderea pentru citit. Spuneam că, din păcate, nu s-a încadrat în profilul de carte căutat de mine, însă calitatea neașteptat de bună i-a spălat toate păcatele și a setat un standard ridicat la care a doua poveste, Casa de pe canal, nu s-a mai ridicat. Când auzi de o pisică în titlu, te aștepți să faci cunoștință cu cine știe ce drăgălășenie pufoasă, te pregătești pentru niște întâmplări amuzante sau cel puțin ludice, dar surpriza vine sub forma unui contrast original, o poveste de viață a unui cuplu pensionar pentru care pisica aceea e de fapt un pretext de a-și revărsa veninul unul asupra celuilalt.

E dificil de spus mai mult de două vorbe despre asta, pentru că așa cum se întâmplă de multe ori cu romanele bune, cu profunzime, nu acțiunea e memorabilă, ci mai degrabă emoțiile pur umane care sunt exploatate și, poate, trezite inclusiv în inima cititorului. Aici avem în meniu înstrăinarea voluntară, răzbunarea ca o revanșă ce ar trebui să vindece, dar în schimb agravează problema, o căsnicie care oricât de disfuncțională ar fi tot are o rutină liniștitoare, atașamentul și simțul datoriei care nu pot fi șterse cu buretele și plutesc mai presus decât toate celelalte. 

Georges Simenon dovedește că îi plac mult subtilitățile și atenția la detalii, viața banală trăită ca o pândă permanentă în care fiecare tresărire are o semnificație aparte, universul bătrâneilor noștri e perfect construit și e imposibil să îți rămână indiferenți sau să nu îți stârnească măcar o umbră de blândă compasiune. Of, îl înțeleg și pe el, ah, dar și ea are dreptate...

Așa e, literatura franceză nu era ceva ce așteptam de la cartea asta, dar dacă tot am dat de ea, nu pot să nu remarc încă o dată eleganța specifică, dragostea lor pentru frumos și viață bună căutate chiar și de familiile mai sărace, pasiunea pentru plimbări prin cartierele pitorești sau pe la țară și mai ales finețea culinară a cărei scop principal este să te binedispună. Probabil că toți francezii ar spune fără ezitare sau regrete că ei trăiesc ca să mănânce și nu invers. Așa că mă întreb cum oare să nu îți placă o asemenea carte care le are pe toate astea plus firescul ușor amar al unor vieți de oameni oarecare?

"- I-ați văzut pe țicniții ăia doi?...Sunt soț și soție și apar în fiecare dimineață, unul după altul, făcându-se că nu se cunosc, cumpărând fiecare pentru sine...Mă-ntreb ce-or fi făcând toată ziua închiși în casă..."

Casa de pe canal * *

Ediția de la Adevărul pe care o am eu conține două microromane ale aceluiași autor, așa că mi-a fost natural să fac o comparație între cele două. După primele pagini din Casa de pe canal am început deja să mă întreb cum poate același om să scrie așa de diferit, adică într-unul din cazuri atât de sofisticat, iar în celălalt atât de stângaci și plicticos. Cum e posibil? Răspunsul e evident, vârsta. Una este să fii tânăr, la început de drum, neexperimentat și grăbit și alta e să te bucuri de o maturitate înțeleaptă care îți cizelează și condeiul, după cum s-a întâmplat în Pisica, o operă publicată când Georges Simenon își trăia bătrânețile.

Revenind la Casa de pe canal, asta e, lucrăm cu ce avem, nu e nici prima și nici ultima carte care nu a reușit să îmi spună nimic. O cunoaștem pe Merte, o adolescentă înțepată și învățată cu viața bună de la Bruxelles, care rămasă orfană de ambii părinți este nevoită să se mute la niște rude de-ale mamei, undeva la țară, în nordul flamand al Belgiei. După standarde occidentale familia asta de țărani era săracă și needucată, după barometrul românesc ar fi fost, probabil, niște boieri. Spuneam mai devreme că stilul lor de viață era foarte olandez, de la limba vorbită până la canalele de irigație și navigație de care se ocupau. Indiscutabil însă, unii dintre băieți erau niște bădărani în toată puterea cuvântului, dar deopotrivă golani și simpli în gândire, cât și atrași inexplicabil de aerul superior și "nobil" al lui Merte.

Ea, la fel, pe cât de dezgustată era de viața în țărănie, de prostia și agresivitatea părții masculine și de resemnarea și de personalitatea sterilă a părții feminine, nu se putea abține să nu bage bățul prin gard, să îi ațâțe și să îi îndemne să facă cele mai mari prostii. Un soi de joc cu focul, alimentat de plictiseală, curiozitate și de niște nuanțe ușor malefice. Nu îți trebuie prea multă imaginație sau experiență de cititor ca să îți dai seama că toate astea nu se pot termina bine în niciun scenariu. 

Și cu asta am terminat și Belgia, iar micul meu drag proiect al cărților europene mai face un pas spre linia de sosire și mă lasă cu gânduri mixte: mi-a destupat mintea și a contribuit la o evoluție intelectuală sau a fost doar joaca unui adult imatur, răsfățat și plictisit?

"- Dacă ți-aș spune să furi..."