Imperiul fără de sfârșit - Yi In-hwa * * * *

 

"Bufnița cea ochioasă

Puii mi i-a luat de hoață.

Buhă rea, cuibul de mi l-ai cruța.

Sărmanii mei puișori

n-au să crească mărișori."

Cum vine frigul, cum mi se activează dorul de povești din Orientul Extrem. Ideală ar fi o carte japoneză, dar uneori e bine să fii curajos și să mai schimbi, mai ales când biblioteca personală îți oferă opțiuni. O alternativă bunicică la un Kawabata sau la un Inoue, e tocmai romanul de față, un reprezentant demn al literaturii sud-coreene. Și apropo de Coreea de Sud, 2024 a fost anul ei în literatură datorită scriitoarei Han Kang care a câștigat premiul Nobel. Așadar, sunt surprinzător de multe titluri traduse în limba română din care poți alege dacă vrei să descoperi beletristic țara asta. 

Imperiul fără de sfârșit nu e cea mai originală carte, de altfel însuși autorul recunoaște la final că s-a inspirat din Numele trandafirului și Câinele din Baskerville, oare a câta oară constat că unele opere sunt "reinterpretate", schimbate și adaptate de mult prea multe ori (abia scăpasem de obsesia cu Bulgakov). Dar dacă ochiul tău critic poate să treacă peste asta, ai toate șansele să ai parte de o experiență plăcută. În plus, justificarea de la final mi s-a părut foarte potrivită și o să vă spun și de ce. În ultimul timp am început să privesc mai sceptic rolul ficțiunii (semn de evoluție sau de bătrânețe?) și cam strâmb din nas dacă trebuie să citesc o născocire cap-coadă care nu atinge nici subiecte istorice, nici sociale, nici psihologice. Pierdere de vreme! Așa pare la prima vedere și cartea asta, până la urmă e vorba de o poveste imaginară petrecută acum 200 de ani la curtea regelui din statul Joseon, Coreea de azi. Ba chiar ne mai și aburește la început printr-o tehnică deloc nouă, ci tot copiată de la alții, cum că într-o bibliotecă din Tokyo există un manuscris original din perioada aceea tradus și aranjat de autorul de azi. Dar în încheiere suntem lămuriți că misterul din roman se bazează de fapt pe niște zvonuri și legende locale, foarte plauzibile, în care mulți coreeni cred și în ziua de azi. E vorba de moartea subită a regelui Jeongjo, unul dintre cei mai prolifici conducători coreeni, care se spune că a fost otrăvit pentru a nu afla un adevăr periculos și pentru a nu își continua reformele. Nu s-au găsit dovezi istorice de netăgăduit, așa că Yi In-hwa s-a gândit să scrie un roman care să ducă mai departe ceea ce, poate, nu e o simplă poveste, ci un capitol al istoriei. Regele acesta e cu atât mai important, cu cât în urma morții sale statul s-a prăbușit în foamete și boli pentru ca 100 de ani mai târziu să fie înghițit de imperiul japonez. Un punct sensibil pentru coreeni.

Cu ce informație interesantă am rămas? Cu inițierea în filosofia chinezească antică și cu uimirea că statele din jurul Chinei au fost enorm de mult influențate de cultura, alfabetul și limba lui Confucius. Chiar și la 1800, la biblioteca regală din Seul, se studiau în special operele mileniale chinezești, mentalitatea și organizarea socială urmau principiile străvechi, iar poemele celebre erau folosite drept cifru pentru secrete de viață și de moarte. E incredibil cum în China acum 3000 de ani se scriau poezii și filosofii de viață care sunt și acum de actualitate și cât de ignoranți putem să fim atunci când avem impresia că Europa a fost, este și va fi mereu buricul pământului. Confucius a trăit pe vremea lui Pitagora, deci dacă am vrea să comparăm totuși cu ceva cultura chineză ar trebui să o facem cu Grecia clasică, cu mențiunea că erudiția elenă s-a bazat mai mult pe științe exacte, în timp ce filosofia confusciană era mai umanistă, mai spirituală (fără să fie religioasă), în concordanță cu principiile morale și pacifiste ale budismului. Din păcate sunt cel mai de jos novice pe acest subiect așa că trebuie să mă opresc aici și să sper că, poate, cândva, mă voi lumina mai mult. 

Așadar, dacă citești cartea cu o curiozitate generată de o cultură necunoscută și îndepărtată, nu o să fii dezamăgit. Autorul e foarte bine documentat și scrie destul de bine, problema cea mai mare vine din numele personajelor care pentru un european sunt imposibil de ținut minte și fac lectura un pic greoaie. Dar hei! rareori lucrurile bune din viață vin din ceva simplu, așa că nu mă plâng deloc.

"Le-am spus cândva discipolilor mei că armonia Cerului vine din faptul că fiecare om are simțămintele sale, diferite de ale celorlalți. Poezia e ceea ce rămâne în sufletele oamenilor după ce oamenii exprimă în cuvinte ceea ce simt cu mintea-inimă. N-a spus asta chiar Zhu Xi în Comentarii la Clasica Poemelor? Natura umană, cu care omul este înzestrat de Cer, e curată și nediferențiată, dar simțămintele sunt diferite, căci fiecare om simte altfel. De aici decurge, în mod natural, frumusețea stilului unic al scriiturii fiecăruia."