Urlă haita... Pitești-Canal-Gherla-Jilava-Aiud - Nicolae Purcărea * * * *

"Să nu credeți că sunteți eroi! Istoria o vom scrie așa cum vrem noi!"

Și aproape că au reușit. Povestea rezistenței anti-comuniste și a deținuților politici din România a fost ținută multă vreme sub lacăt și nici în ziua de azi nu e cunoscută la scară largă. Sigur, în ultimii ani s-au mai publicat niște mărturii ale supraviețuitorilor, s-au mai făcut câteva filme, s-au amenajat memoriale ale durerii în fostele închisori. Dar când continui cu o lectură mai amănunțită a fenomenului, e imposibil să nu fii impresionat și să nu ți se deschidă noi perspective asupra societății, politicului și naturii umane în general. Și nu se poate să nu fii șocat de cruzimea anilor '30, '40, '50, pe drept cuvânt se spune că secolul XX a fost o epocă malefică în istoria omenirii. 

Cartea de față am cumpărat-o acum câțiva ani când am vizitat Memorialul Închisorii Pitești și de atunci am rămas cu o promisiune în bibilotecă ce îmi inspira în aceeași măsură curiozitate și teamă. Dar când a venit timpul ei, s-a dezvăluit ca fiind o cronică a răului, a chinului, dar și a speranței și a puterii nebănuite de anduranță, scrisă cu mult talent de un om greu încercat. Motiv să deschid aici o paranteză pe un subiect care nu îmi dă pace. Nu reușesc să înțeleg cum unii autori, de profesie scriitori, "poluează" biblioteca mapamondului cu niște volume răsuflate și plictisitoare care cumva păcălesc editorii să le publice, în timp ce alții care nu au nicio legătură formală cu literatura sau arta reușesc să scoată cărți atât de puternice și de interesante. Părerea mea e că ține de a avea sau nu talent nativ și emoția profundă de a vorbi despre un anumit subiect. Iar Nicolae Purcărea le-a avut din plin pe ambele.

Totuși e bine să enunț de la început controversa cărții- cine a fost Nicoale Purcărea? A fost un brașovean sedus din adolescență de idealurile legionarilor care susțineau că vor "să facă o țară ca soarele sfânt de pe cer". Cântecele patriotice, religia și morala creștină, disciplina și "frăția de cruce" au însămânțat în sufletul lui la fel ca în cel al multor altor tineri și nu s-au mai dezlipit de acolo până la moarte. E motivul pentru care am fost dezamăgită după primele pagini, mă așteptam, îmi doream, să îmi vorbească un deținut politic curat, simplu de înțeles pentru judecata mea superficială, nu un pui de șarpe. Dar apoi am înțeles că nimic în viața asta nu e alb sau negru, ușor sau clar, ci că totul, dar absolut totul, e supus interpretărilor și că e mai bine să existe controversa asta care plutește asupra cărții de la început până la final. Chiar și apologia legionară pe care autorul o strecoară frecvent, interzisă și în prezent prin lege, e ușor de suportat pentru că ni se prezintă doar în formă teoretică, pură. Cred că Purcărea a avut inima curată și a reușit să scoată doar frumosul din doctrina legionară, dar eu nu pot să ignor reversul medaliei, adică toate asasinatele și masacrele comise de Legiune "din dragoste pentru popor". E important ca fiecare dintre noi în parte să se documenteze cât de mult poate și să își formeze o opinie personală despre ce a însemnat epoca aceea pentru România. Care a fost un criminal mai mare? Cine a greșit, cine a avut dreptate? Eu înclin să dau vina pe idealuri (bune sau rele, tot aia), oricât de moral și justificat ar fi visul tău (cum poate că a fost cel al legionarilor la un moment dat), extremismul nu a adus niciodată nimic bun. Lucrurile mărețe și schimbările se fac natural și încet și în niciun caz prin violență. Dar eu sunt un produs al acestui secol călduț, în timp ce Purcărea a fost un exponent al generației '48, așa că îmi este imposibil să îl înțeleg vreodată deplin.

Câteva cuvinte despre generația '48. O luăm de la începuturi, de la legionarii care au activat intens în anii '30, în mare parte a timpului clandestin, ca o opoziție agresivă a dictaturii regelui Carol al II-lea. În 1940 locul lui Carol a fost luat de Mihai și de un guvern de război condus de Ion Antonescu. Antonescu a avut o relație complicată cu legionarii, se și iubeau, se și urau, cert e că 1940 i-a chemat la masa puterii și i-a făcut parteneri în guvern. Prietenia nu a durat mult, în ianuarie 1941 a avut loc o "rebeliune a legionarilor", neelucidată până în ziua de azi. Unii susțin că legionarii aveau opinii diferite și politici mult prea anti-semite care dăunau economiei și îl nemuțumeau pe Antonescu, alții spun că mareșalul le-a înscenat această rebeliune pentru a avea pretext să scape de ei. Istoria e prea complicată, noi știm doar ce ne spun faptele, și anume că în 1941 și 1942 legionarii au început să fie prigoniți și închiși și e momentul în care Nicolae Purcărea este arestat prima dată, la vârsta de 18 ani. Prima detenție a fost relativ ușoară și scurtă, a fost eliberat în 1944, re-arestat, re-eliberat și finalul războiului îl prinde în postura de a încerca să își termine facultatea. Doar că vin la putere comuniștii care în 1948 declanșează vânătoarea de legionari, Purcărea se ascunde în munți o bună bucată de vreme, însă un an mai târziu este prins și începe lungul șir de suplicii, culminând cu teroarea de la Pitești începută la 6 decembrie 1950 și stinsă câteva luni mai târziu în 1951.

Aflăm cum s-au petrecut ororile într-o mulțime de închisori politice, pentru că prizonierii erau plimbați frecvent de la una la alta, însă de departe se remarcă cele de la Pitești și Gherla. E greu de descris în cuvinte umilințele, bătăile crunte și torturile fizice și psihice aplicate și nu pot să îmi imaginez cât de greu trebuie să îi fost lui Purcărea să le rememoreze. A trecut prin așa zisa "reeducare de la Pitești", dar a avut norocul să experimenteze doar prima etapă a experimentului. Ce însemna asta? La început, studenții aduși în penitenciar erau bătuți și torturați pentru a se demasca și a se lepăda de credințele legionare și creștine, iar apoi urma etapa a doua, mai înfiorătoare decât prima, în care victimele deveneau la rândul lor călăii altor tineri. Așa s-au născut aberațiile monstruoase ale unor deținuți, precum Eugen Țurcanu, care din prigonit s-a transformat în cel mai feroce torționar. 

Purcărea și-a păstrat moralitatea intactă, cel puțin în ochii lui și al fraților săi de cruce pe care nu i-a trădat niciodată, dar nu pot să nu mă gândesc la numărul mare de oameni care sub tortură au cedat și au devenit informatori sau chiar agresori, oare cât de greu le-a fost lor? După ce și-au pierdut libertatea, să își piardă și sufletul și demnitatea...Unii s-au sinucis, cei mai violenți au fost executați de comuniști (cât cinism), alții au fost nevoiți să trăiască toată viața cu o conștiință grea. 

Nicolae Purcărea a pierdut aproximativ 15 ani din viață în închisorile politice, a fost eliberat în 1964, când la presiunile vestului de care România încerca să se apropie, s-a emis un decret de eliberare a majorității deținuților anti-sistem. S-a mutat înapoi în Șcheii Brașovului natal, a scris două cărți și a devenit un prolific artist popular, sculptor în lemn, declarat Tezaur Uman Viu. A murit în 2015 la vârsta de 91 de ani.

"Căci dacă până acum toți năvălitorii râvniseră numai bunurile materiale ale neamului, năvălirea comunistă, pe lângă despuirea de tot și de  toate, ne voia și sufletul, încercând transformarea omului în neom."

"Dacă cineva crede că ei au vrut să ne reeduce, se înșală. E greșit. Ei nu doreau să devenim alți oameni, utili societății. Ei doreau demascarea, adică dezvăluirea, denunțarea, darea pe mâna Securițății a tuturor elementelor ostile regimului (...)."

"Să lepădați totul din voi! Totul, bandiților! Și nu veți muri când vreți voi, ci când o să vrem noi!"