Cărțile Europei: Numele trandafirului - Umberto Eco * * * * *
"Verba vana aut risui apta non loqui"
Fericiți cei ce știu latină, aceia vor înțelege puțin mai bine sensurile erudite care fac din cartea asta o capodoperă. Pentru restul barbarilor, pentru cei ca mine, slavă Domnului că există dicționare online care te ajută cu traducerea pasajelor latine, destul de numeroase. De ce nu le-a inclus traducătorul sub formă de note de subsol, o să mă întrebați, așa cum de altfel se obișnuiește în asemenea cazuri? Postfața ediției publicate de Adevărul ne convinge că acest lucru nu ar fi fost posibil fără să altereze cursivitatea și plăcerea lecturii și îți deschide ochii asupra straturilor romanului. În afară de problema lingvistică, există o multitudine de referințe mitologice, biblice, istorice, filosofice care dacă ar fi explicate fiecare în parte, aproape că am ajunge să dublăm numărul de pagini. Așadar, fiecare să citească după cum îi e nivelul de înțelegere, oricare ar fi acesta, experiența va fi o plăcere, așa cum se întâmplă mereu cu o carte magnifică. O singură lămurire mi s-a părut totuși esențială: titlul. Lăsată singură, de capul meu, mi-ar fi fost imposibil să înțeleg ce înseamnă numele trandafirului, o expresie care apare prima și ultima dată în fraza de încheiere. Este o altă vorbă străveche și elegantă, cum altfel, care sugerează că timpului nu îi supraviețuiește nimic în afară de vorbe, că amintirea unui om, a unei vieți, a unei povești, se poate păstra doar în cuvinte. Întocmai precum Guglielmo și Adso sau misterioasa abație care vor dăinui în literatură, atâta timp cât cărțile nu vor dispărea de pe fața pământului.
Mi-am dorit atât de mult să citesc această carte, dar am așteptat răbdătoare să vină rândul Italiei în cadrul provocării mele anuale ca să pot în sfârșit să mă bucur de ea. Cu ocazia asta am făcut cunoștință și cu Umberto Eco, un scriitor de primă clasă, printre puținii de acest fel care a creat și în secolul XXI. Mi-a rămas în minte o declarație de-a lui Mario Vargas Llosa care spunea că Hemingway nu a fost un scriitor adevărat, ci doar un povestitor genial. Mi-am spus că așa e, că de fapt și cărțile astea grozave sunt scrise de talente diferite, că arta poate să ia multe fețe. Așa cum, de exemplu, Gabriel Garcia Marquez este un maestru al imaginației și al limbajului, Tolstoi un simbol al compoziției desăvârșite, Kawabata o culme a lirismului, așa și Eco mi se pare un reprezentant al intelectualilor, al umaniștilor erudiți care îmi imaginez că și-au petrecut majoritatea anilor printre cărți, studiind.
Dar destul cu asta, să vedem totuși ce e cu acest nume al trandafirului. Cum spuneam, romanul are mai multe straturi, iar cel mai superficial dintre ele este cel detectivistic în care se dezvăluie încet enigma unei biblioteci dintr-o mănăstire benedictină și a unor crime șocante. Singurele părți care nu mi s-au părut că se ridică la nivelul așteptat, au fost întocmai cele despre jocurile ușor puerile ascunse în labirintul din Edificiu, mi-au dat un aer prea comercial și banal, dar pe de altă parte au contrabalansat bine pasajele mai dificile. Atmosfera e grozavă, cum numai un medievalist ar putea să o creeze, detaliile specifice secolului al XIV-lea dintr-o abație din nordul Italiei muntoase sunt o încântare. Un alt strat al poveștii, preferatul meu, este cel al dilemelor, al conflictelor sângeroase și al dezbaterilor filosofice și religioase despre catolicism, erezie și eretici. Unde se trage linia între bine și rău și cine are dreptul să decidă asta? Oare erezia nu apare atunci când oamenii sunt excluși și umiliți, când puterea devine religie și diferențele sociale se adâncesc tot mai mult? Oare nu se întâmplă așa cu orice revoltă si revoluție din lumea asta, de acum 500 de ani sau din prezent? Mereu sunt, de fapt, aceleași răspunsuri și nicio soluție. E un bun prilej să înțelegi diferențele dintre ordinul vechi benedictin, păstrător al bogățiilor bisericești, pentru că se știe, frumusețea ne aduce mai aproape de Dumnezeu, si ordinul franciscan, întemeiat pe la 1200 de Francis de Assisi, un spiritual care refuza bunurile materiale ale lumii. Pe lângă aceștia, care sunt acceptați și respectați și azi în credința catolică, au existat numeroase persoaneje reale, precum fra Dolcino, care au sfârșit arși pe rug pentru ereziile lor scandaloase.
Există și un al treilea strat al cărții, cel al studiului biblic și care pentru mine se rezumă la doar două întrebări cruciale, fără de care povestea noastră nu ar mai fi existat: Iisus a deținut bunuri materiale și, oare, a râs vreodată în timpul vieții de pământean? Prima întrebare se leagă de dogmele și războaielor sectelor, a doua de crimele șocante, cu iz filosofic care dau culoare poveștii.
"Un vis este o scriptură, și multe scripturi nu sunt altceva decât vise."
