Cărțile Europei: Cartea neliniștirii - Fernando Pessoa * * * *

 

"...scriind direct cu sufletul în loc de cerneală, suflet bun de nimic altceva decât să scrii cu el."

Când am deschis prima oară Cartea neliniștirii nu mă așteptam deloc la ce avea să urmeze. Citisem despre ea în cele mai plăcute împrejurări, inclusiv în alte romane, și îmi imaginam că e o operă lirică și filosofică, o "carte de artă", exact așa cum îmi place mie. Nu prea m-am înșelat cu asta, Pessoa a fost mai degrabă poet decât prozator de-a lungul vieții și asta se simte în toate paginile cărții, și în egală măsură a fost un gânditor de teapa lui Proust, cu care a fost contemporan. Dar am fost dezamăgită, inclusiv de mine, mai ales de mine, pentru că nu am reușit să savurez capodopera portugheză, din păcate nivelul de sensibilitate și de nebunie e mult peste ce pot eu înțelege deocamdată. 

Când spui Portugalia, spui soare, veselie, poftă de viață, însă Pessoa, un lusitan îndrăgostit de orașul lui, ne servește doar ploaie, începuturi de toamnă și renunțare. Ah, am greșit! Se cere o paranteză. Ca mai toți scriitorii de geniu, și Fernando Pessoa a inovat lumea literară prin introducerea heteronimilor, acele personaje-autor cărora el le creează o biografie, le pune călimara cu cerneală în mână și apoi le publică operele sub aceste nume inventate de el. Fiecare heteronim are o personalitate și un stil aparte, interese diferite și aproape toți sunt poeți, cu o singură excepție notabilă, Bernardo Soares, autorul Cărții neliniștirii. De altfel povestea reală a lui Pessoa fascinează de aproape un secol pentru că imediat după moartea sa, în 1935, în cuferele din apartamentul lui s-a descoperit o comoară. Peste 27 000 de documente scrise și nepublicate, mai mult sau mai puțin organizate, cu instrucțiuni de redactare sau nu. Atunci s-a născut așa zisul "caz Pessoa", rămas neîncheiat până în prezent. Câțiva editori și-au dedicat cariera de o viață pentru descifrarea, "asamblarea" și publicarea operelor, încercând cum au știut ei mai bine să se apropie de voința pe care Pessoa poate că a avut-o și nu a mai apucat să și-o împlinească. Așa se face că abia în 1982 apare pe piață Cartea neliniștirii, iar în România este tradusă pentru prima dată în anul 2000, într-o formă mai rudimentară față de prezenta ediție.

Din start te frapează titlul, de ce "neliniștirii" și nu "neliniștii"? Pentru cine cunoaște limba portugheză e de preferat să se citească în original această carte, pentru că Bernardo Soares, hai să îi spunem așa de acum înainte, se joacă de multe ori cu gramatica și cuvintele și inventează forme lingvistice potrivite pentru diverse sensuri subtile, iar traducătorii români au depus o muncă dificilă încercând să păstreze spiritul frazelor (parcă seamănă a poezie, nu?). Neliniștea e o stare definită de frământare, dar când te neliniștești te afli într-un proces continuu de alterare a calmului, pătruns de emoții mult mai intense. 

Bernardo Soares, un ajutor de contabil din Rua dos Douradores din Lisabona, suferă de maladia visării, singurul mod prin care consideră că merită trăită viața. Deprimat, sensibil, introvertit, filosof, nihilist, cam înfumurat și misogin, toate astea îți vin în minte când citești gândurile și teoriile contabilului. De la început până la final cartea e lipsită de acțiune, practic nu se întâmplă absolut nimic așa că singura ficțiune e decizia lui Pessoa de a inventa acest personaj-autor numit Soares. De altfel procesul de creație a cărții e foarte interesant, avem de-a face cu un jurnal scris ca o Biblie, cu capitole-versete cu legături minime între ele, fiecare înfățișând părerea autorului despre diverse noțiuni precum moartea, iubirea, inteligența, adevărul, prietenia, călătoriile, viața la țară sau la oraș. Dar părerile astea nu seamănă cu nimic din ce vă puteți imagina, sunt formate doar din negări, anulări și renunțări, iar toate au ca scop că ne convingă de inutilitatea vieții și de importanța și frumusețea visului. Căci da, numai și numai cu puterea imaginației, care trebuie exersată mereu, putem crea vise pe forma sufletelor noastre în care mai apoi vom putea să trăim. De ce nu mi-a plăcut așa de mult cum mă așteptam? Unele idei se repetă uneori cam mult pentru gustul meu (poate următoarele ediții vor schimba asta?), alteori teoriile sunt prea încâlcite și dificile, adevărul este că e o carte foarte greu de citit pentru care ai nevoie de multă răbdare. 

Însă nu încape discuție că e deosebită, originală, o dovadă clară că lui Pessoa i-a fost scris să fie un artist creator care a lăsat în urma lui o colecție impresionantă de jucării pentru oameni mari, ceva atât de frumos și de inutil, după cum spunea chiar el.

"Îți ofer cartea asta știind că e frumoasă și inutilă."

Și altele adunate de prin carte:

"Mă simt bătrân, din pura plăcere de a mă simți întinerind."

"Nu există loc pe culmi decât pentru omul singur."

"..mult mai mare este dinstanța între omul superior (...) și omul banal decât între omul banal și maimuță"

"A poseda înseamnă a pierde. A simți fără să posezi înseamnă a păstra, căci înseamnă a extrage dintr-un lucru esența lui."