Cărțile Europei: Foamea - Knut Hamsun * * * *
"Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania"
Knut Hamsun era un nume cu o anumită rezonanță în memoria mea, aș fi putut să pariez că în urmă cu mai mulți ani am ținut în mână o carte care pe ultima copertă vorbea despre chinurile foamei și care prin banalitatea și totuși originialitatea subiectului, nu avea cum să nu mă atragă. Dar a rămas undeva în bibliotecă (sau așa credeam eu) și mi-am amintit de ea abia când am început să scotocesc după literatură norvegiană pentru micul meu proiect. Doar că...ia cartea de unde nu-i, a intrat în pământ, nu a existat niciodată, s-a autodigerat, n-am putut să îmi dau seama și pace, așa că până la urmă am cumpărat una nouă, era imposibil să ratez așa un titlu care de nu s-ar fi inventat, imaginația mea oricum și-ar fi adus aminte de el.
Mi s-ar părea o ipocrizie să mă apuc să vorbesc despre foame, eu sau oricine altcineva care nu a suferit niciodată din cauza ei. Nu, nu e vorba de senzația de foame pe care o avem înainte să luăm masa sau despre cum te-a ros odată stomacul și te-a luat cu leșin. În carte foamea apare ca o boală cronică, un ucigaș lent, dar sigur, o armă mortală împotriva funcțiilor fizice și a sănătății mintale. Knut Hamsun se pare că a trecut prin așa ceva într-un anumit punct al vieții și după cum spuneam, oricum nu cred că ar fi putut să scrie asemenea roman dacă profunzimea asta nu venea din el. La final de secol XIX Christiania de atunci, Oslo de acum, era un loc dur în care supraviețuirea nu era garantată, mai ales atunci când venea sezonul rece și orașul îngheța.
Iar el, un tânăr scriitor, alunecă în câteva luni pe panta degradării aproape totale, captiv într-un joc repetitiv în care rămas fără niciun øre în buzunar încearcă să scrie o piesă de teatru, un foileton, un articol, ceva ce ar putea fi publicat într-un ziar, timp în care se luptă cu foamea crâncenă; cumva reușește să se salveze de fiecare dată, doar ca să o ia de la capăt câteva zile mai târziu.
"Vedeți, munca mea nu e ca a celorlalți oameni; nu pot să mă apuc de treabă și să isprăvesc o numită câtime în fiecare zi. Trebuie să aștept momentul potrivit. Și nimeni nu poate să spună absolut sigur când vine inspirația. Trebuie să o aștept."
Desigur, pentru o minte rațională și cam critică, se ridică unele întrebări: de ce nu își ia un loc de muncă, oricât de jos și de prost plătit, de ce nu merge la o biserică unde ar fi putut să primească înțelegere, cum de nu găsește absolut nimic de mâncare pe stradă, niciun fruct, nicio vietate cât de mică, absolut NIMIC, încât ajunge să roadă lemne și oase goale și să se prăbușească pe bancă, așteptându-și moartea? Ei bine, cartea e scrisă așa de bine încât după ce intri mai mult în poveste și în mintea personajului, înțelegi că natura umană nu e întotdeauna logică și rațională, că odată ce decazi și ești singur, claritatea se pierde și ea, iar de la foame și suferință până la nebunie e doar un mic pas.
"Nu era nimic de făcut; mă stingeam încet, cu ochii deschiși, holbându-mă la tavan. În cele din urmă, mi-am băgat arătătorul în gură și am început să îl sug. Ceva a început să mi se miște în creier; un gând care își croia drum, o idee absolut dementă; ce-ar fi dacă l-aș mușca? Și, fără să stau prea mult pe gânduri, am închis ochii și am strâns din dinți."
Ce te faci când la toate astea se adaugă și un orgoliu până la cer? Nu, amărâtul nostru nu ar accepta pomana nimănui, ba chiar în rarele ocazii în care face rost de bani îi risipește aiurea în acte de prostie sau de caritate (probabil și una și alta?), încât deciziile lui stupide devin dureroase pentru cititor. Sunt destule de rumegat în romanul ăsta, poate modul neîncrezător în care ne raportăm la oamenii sărmani din ziua de azi a căror mizerie ne deranjează (de multe ori pe bună dreptate!), poate paradoxul reconfirmat că cei aflați în nevoie dau dovadă de cea mai multă milă pentru ceilalți sau poate vrei să rumegi doar la condiția umană care poate fi alterată dramatic, printr-un șir de ghinioane sau alegeri proaste.
Închei cu încă două vorbe despre norvegianul Knut Hamsun care a avut o viață ieșită din comun. După o primă parte a vieții foarte dificilă, câștigă premiul Nobel pentru literatură în 1920 și odată cu asta faima inerentă. În anii '40 se manifestă ca un admirator și susținător al lui Hitler, la finalul războiului este judecat, populația țării se revoltă împortiva lui, dar scapă de închisoare datorită vârstei înaintate. Așa că vă puteți închipui cu ușurință că e un nume controversat, poate cel mai mare scriitor norvegian să fie nazist...greu de digerat. Mare noroc că deocamdată literatura nu a urmat calea cenzurii și propagandei precum alte arte, mai ales cea cinematografică, și încă publică operele persoanelor căzute în dizgrație. Oare de ce nu putem să facem deosebire între om și creația lui? Aruncați-l în temniță pe nemernic, dar de ce să privăm generațiile viitoare de singurul lucru superb realizat de el, de ce să nu privim arta ieșită din mâna nemernicului ca pe o plată care ni se datorează? Greșesc eu?
