Cărțile Europei: Satantango - László Krasznahorkai * * * *

 

"Nu există scăpare, clăpăugule."

Ar fi o nesăbuință din partea mea să spun că am înțeles Satantango. Oricât de lipsită de eleganță e exprimarea mea, cel mai potrivit e să declar că romanul ăsta "m-a făcut". E atâta nebunie și delir acolo, atâtea alegorii și metafore ascunse printre cuvintele directe, atât de mult negru, fără strop de culoare și nicăieri, absolut nicăieri, nici măcar o aripă de speranță. Mi-a amintit de multe ori de Sorgul roșu al lui Mo Yan (o capodoperă aceea, în opinia mea) prin masculinitatea scriiturii, adică prin duritate și lipsa oricărui artificiu lingvistic și a oricărei menajări a cititorului. Mult succes în a nu azvârli cartea cât colo când citești cu lux de amănunte cum reușește o fetiță să își ucidă pisica!

Există o categorie de povești care nu doresc să fie frumoase sau să placă, ci doar să îți întoarcă stomacul pe dos, să îți prindă mintea ca într-o menghină și apoi să ți-o răsucească acolo până când începe să te doară. Nu mă refer la autorii care vor să șocheze, ăia au succes și sunt cunoscuți, eu mă refer la o nișă semi-anonimă care știe să pună pe hârtie realitatea și natura umană privite din cel mai terifiant și urât unghi posibil.  Am putea oare să decădem atât de mult precum toate personajele cărții, să trăim într-o asemenea societate disfuncțională, să neglijăm și să urâm copiii și să ne pierdem luciditatea și viitorul? Sigur că da.

"...un banc e ca viața (...). Începe prost, se termină prost. La mijloc e bun."

Spațiul și timpul sunt detalii imprecise și neinteresante, povestea se întâmplă undeva în Ungaria, cred că la câțiva ani după al doilea război mondial, într-un sat izolat și ruinat, pierdut de Dumnezeu în toate sensurile figurate și nefigurate. O mână de nefericiți au diverse blocaje mentale care îi țin pe loc, în cocina aia noroioasă unde se scaldă împreună, deși nu se suportă reciproc. Toți sunt niște bețivi murdari, fără perspective de scăpare, deși fiecare în felul lui suferă de alte păcate. Dansează un tangou cu moartea și cu Întunericul implacabil și din nevoia naturală de a fi salvați de un Mesia, se lasă înșelați de personajul care pentru mine rămâne o enigmă până la final. Cel mai ieșit din comun mi s-a părut doctorul, pasajele despre el m-au contrariat cel mai tare. Doctorul înțelesese primul că trăiește într-un joc incontrolabil, care are prea multe reguli pentru ca mintea umană să îl descifreze, așa că decisese să reducă la minim acțiunile pe care le întreprindea într-o zi. Trăia într-un fotoliu așezat în fața ferestrei prin care îi spiona cu mare atenție pe toți vecinii rămași în satul blestemat și își nota în jurnal, pedant, toate evenimentele legate de ei. Mânca și bea în fotoliu, dormea acolo, era aprovizionat de o femeie, printre singurele lui interacțiuni (minime) cu oamenii și întocmea harta exactă a rețelei de gropi atunci când începea ploaia. Își nota în caiețelele lui tot, iar din treaba asta se naște și surpriza fantastică din ultima pagină a cărții.

 

"dacă uneori (...) era nevoit să se ridice din fotoliul său pentru a aduce una-alta din capătul celălalt al camerei; atunci (după lungi frământări) se străduia să acționeze cât mai repede, dar până ajungea înapoi la locul său, ziua îi era deja stricată (...)."

Ce să spun, m-am simțit totuși și puțin batjocorită pe alocuri, lectura e foarte greoaie și complicată, toate cuvintele sunt aruncate de-a valma în butoi și trebuie să fii foarte atent ca să înțelegi cine vorbește și ce vrea de la tine. Apoi vin și întrebările: ce treabă are Irimiás cu armurierul, ce îi pun funcționarii pe el și pe Petrina să facă, ce fel de experiment le este servit amărâților din satul părăsit? Nu știu dacă ar trebui să ne răspundem singuri la întrebările astea, în funcție de imaginația proprie (nu m-ar deranja asta) sau dacă explicațiile le găsești printre pagini - probabil ar trebui să o mai citesc o dată cap-coadă ca să pricep care e din astea două. O voi face? Nu, sigur că nu, oricât de originală și neașteptată mi s-a părut, nu e o carte pe care să îmi doresc să o recitesc.

"Rai? Iad? Viața de apoi? Aiureli. Sunt sigur că am nimerit-o alăturea cu drumul cu toate astea. Și degeaba ne funcționează în permanență imaginația, nu ne apropiem niciun pic de adevăr."