Cărțile Europei: Oameni din Dublin - James Joyce * * * *
James Joyce e vândut la pachet cu Virginia Woolf, fac parte cam din aceeași generație și cultură și se spune că ambii s-au abătut de la drumul bătătorit al clasicismului elegant și au deschis calea literară către un stil nou, mai analitic și mai complex. Virginia mi s-a părut mai abilă în a jongla cu vorbele, mai originală și mai memorabilă, dar dezbaterea e încă deschisă până când apuc să citesc mai multe titluri de la fiecare autor. Joyce e de departe number one în literatura irlandeză, așa că era imposibil să îl ratez în luna dedicată Irlandei.
E adevărat că ajungem din nou la vechea discuție legată de imperii și amestecul dintre nații. Dublinul din carte făcea parte din Imperiul Britanic, însă spiritul său este cât se poate de irlandez și nu mi-a ridicat niciun dubiu când am făcut alegerea. Desigur, atmosfera este practic soră geamănă cu epoca victoriană englezească, iar Dublin se simte ca fiind o Londră provincială. Fanii Dickens vor fi încântați, personajele au același stereotip, societatea cam aceleași probleme, iar vremea e cel puțin la fel de întunecată, rece și ploioasă. În plus, cartea e presărată cu problemele și nemulțumirile irlandezilor care știm cu toții cât de mult "îi iubesc" pe englezi (mai ales pe vremea aia), cu dispute mărunte între catolici și protestanți și cu sărbători specifice.
După cum o spune și titlul, aici nu avem chiar un roman, ci mai degrabă o colecție de povești fără legătură între ele, fiecare cu setul propriu de personaje. Poate că primul instinct e să îl crezi leneș și nehotărât pe autor, nu sunt puțini cei care încearcă să se dea scriitori fără să fie în stare să țeasă o sfoară lungă și groasă a unei narațiuni consistente. Nu e cazul aici, Joyce e un povestitor desăvârșit, subtil și ironic, iar la finalul cărții înțelegi perfect cât de potrivit e formatul acesta neliniar. Ești purtat printre atâtea vieți și clase sociale încât imaginea Dublinului de final de secol XIX prinde viață și miros, iar multitudinea de caractere și personalități mărunte îl colorează și îi dau un aer foarte natural, uman. De la emigranții contaminați de visul american, la funcționarii bețivi, de la copiii care chiulesc pentru o aventură pe râul Liffey, la tineri escroci fără ocupație, toți sunt părticele importante care însumează esența orașului.
"Ne plăcea să contemplăm spectacolul Dublinului comercial - șlepurile semnalizând de departe cu spiralele lor de fum scămos, flotila de pescuit ce se zărea, cafenie, dincolo de Ringsend, velierul cel mare, alb, în curs de descărcare pe cheiul de dincolo."
"O gâscă grasă și rumenă trona la un capăt al mesei, iar la celălalt capăt, pe un pat de hârtie gofrată, împodobit cu frunze de pătrunjel, sta culcată o șuncă mare, dezbrăcată de șoric și învelită într-o crustă de pesmet; un cochet volănaș de hârtie îi înconjura osul, iar alături se găsea o halcă de mușchi de vită, împănat cu mirodenii."
Așa de bine m-am cufundat în viața dublineză, încât m-am trezit punându-mi o întrebare pragmatică. Pe la 1900 printre irlandezi era comun să ai propria afacere, oricât de mică și de neînsemnată ar fi fost. Femei de vârsta a doua își deschideau pensiuni de familie, tinere dădeau lecții de pian, voiajori comerciali își administrau propriile birouri, părea că nu era deloc imposibil să ții frâiele propriului destin și să întreprinzi ceva. Poate că responsabilă pentru asta era și perioada de după revoluția industrială, dar nu am putut să nu observ cât de diferiți suntem noi, românii, ca mentalitate. Oare și din cauză că nu avem un istoric îndelungat și sănătos al afacerilor private se întâmplă în prezent ca parcursul patronilor români să fie atât de dezastruos? Împotmolit, repezit, prea fricos sau prea arogant, necinstit, neinspirat - poate că afacerile pur și simplu nu sunt în natura noastră, iar britanicii sunt exact la cealaltă extremă.
Am cam luat-o pe câmpii, așa că mă grăbesc să închei într-o notă literară totuși. Mi-au plăcut în mod deosebit câteva dintre povești, cele care mie mi-au vorbit cel mai clar. Toate sunt foarte naturale și simple, lipsite de clișee și situații senzaționale, fără melodramă, și exact de aceea e ușor pentru oricine să se identifice, poate, în anumite frânturi de emoții. Ultimul capitol mi se pare cel mai bun, ne conduce delicat printr-o serată elegantă organizată de niște doamne respectabile, ne expune la polemicile vremii legate de repulsia față de englezi, la obiceiurile culinare și muzicale ale irlandezilor și termină în cel mai splendid mod cu putință. Cu dezamăgirile, frământările interioare și apoi cu resemnarea unui om care înțelege că, uneori, morții câștigă în fața celor vii și că o viață stearpă, lipsită de sens, nici nu merită trăită.
"Mai bine era să treci cu îndrăzneală în acea lume de dincolo, în plină strălucire a vreunei pasiuni, decât să te ofilești și să piei jalnic de bătrânețe."
