Cărțile Europei: Iubita pictorului - Simone van der Vlugt * *

 


În ritm relaxat îmi continui aventura literară prin Europa, iar în luna iulie am ales ceva lejer și scurt care mă gândeam eu că o să îmi aducă o distragere vinovată dar plăcută. N-am avut baftă, cartea nu mi-a plăcut deloc, nu m-a inspirat să fac nimic și nici nu m-a binedispus, cu alte cuvinte din partea mea nu are notă de trecere. Totuși ceva a reușit să îmi provoace și anume gândul că proiectul meu de explorare a tuturor țărilor s-ar putea să fie o idee bună pusă prost în practică. Ce sens are să citesc doar de dragul de a mai tăia ceva de pe listă, dacă lectura respectivă nu îmi spune nimic și cel mai grav, dacă nu e reprezentativă pentru țara aceea? Problema e că nu știu cum altfel să procedez, probabil că trebuie să investesc mai mult timp și efort în documentare și în alegeri. Dar ce te faci cu Olanda? Pare-mi-se că oricât de bogată și de "cultă" ar fi, la capitolul literatură stă dezastruos. Atunci când cea mai cunoscută carte e jurnalul unei fetițe de 13 ani, cam ai o problemă. Iar atunci când traducerile românești din neerlandeză sunt aproape inexistente, iar tu ai citit deja Jurnalul Annei Frank...gluma se îngroașă. Pe ultima sută de metri, total întâmplător, am găsit într-o librărie online această iubită a pictorului și nu am stat pe gânduri nicio secundă.

De data asta pornesc cu lucrurile bune și apoi vin cele...hmm, neplăcute. Pictorul despre care se face vorbire e nimeni altul decât marele Rembrandt, așa că povestea este plasată într-un spațiu și timp interesante, mai exact în mai multe orașe olandeze din secolul XVII. Perioada respectivă este cunoscută la ei drept epoca de aur pentru că economia, știința și arta parcă se umflau cu pompa. Era o lume care gravita în jurul marinarilor și a comerțului prin toate colțurile descoperite ale globului, iar ca urmare viața cea mai intensă se desfășura în porturi. Aici se găsea cel mai ușor de lucru la curățat de pește, meșterit corăbii sau administrat hanuri în care trăgeau oamenii mării. Geertje Dircx (nu, nu se pot pronunța numele lor) se conformează și ea o perioadă cu acest destin, dar întâmplarea face ca la un moment dat să se angajeze ca dădacă în casa lui Rembrandt din Amsterdam. Soția lui, Saskia, era foarte bolnavă și fiul lor mic avea nevoie de o mână feminină. După moartea ei, deloc surprinzător Geertje devine mai mult decât educatoare și de aici începe un întreg șir de întâmplări telenovelistice. 

Mai rău e că se pare că toate astea s-au întâmplat cu adevărat, tot scandalul dintre Rembrandt și fosta lui iubită care pretindea bani și bijuteriile familiei, plus toate procesele, testamentele și sentința finală. O bilă albă aici autoarei pentru cercetările ei minuțioase prin arhivele seculare ale Amsterdamului și preocuparea pentru detaliile societății de atunci. Însă din nou m-a deranjat dialogul mult și slab calitativ, neconvingător și inexpresiv, lipsa totală a ideilor inteligente sau originale și ... personajul principal care e plictistor și nu are nimic deosebit. Geertje cu greu poate să fie numită eroina poveștii, deși am înțeles că Rembrandt avea și umbre, nu doar calități și talent și a fost nedrept de dur, și ea mi s-a părut de o moralitate îndoielnică și cel mai grav, fără vreo personalitate remarcabilă. După cum ne mărturisește, Simone van der Vlugt și-a dorit să scrie această carte ca să îi facă dreptate lui Geertje în fața istoriei. Adică să afle toată lumea că Rembrandt nu e un idol absolut fără păcat, iar femeia asta insipidă nu e (doar) o hoață și o oportunistă, ci mai degrabă o victimă a dominației masculine, răpusă de societatea rea și nedreaptă de la 1600. Nu, acum 400 de ani nu exista dreptate (vai, ce surpriză!) și da, e un roman publicat recent, deci bubuie feminismul în el.

Mă opresc aici că iar aduc prea mult negativism și cică pe internet nu e acceptat, așa că mă grăbesc să  împart și puțină lumină. Pentru cineva ca mine, a cărui cultură în pictură e precum năvodul de pește - mai mult găuri - Iubita pictorului poate să fie un deschizător de apetit pentru această artă atât de rafinată. Există câteva descrieri tehnice interesante, explicații și analize scurte ale tablourilor, în plus m-a determinat să caut mai multe detalii despre Rembrandt și chiar să îi admir pe un ecran câteva dintre operele cele mai cunoscute. Îmi pare rău că o spun așa, dar probabil scrisă de persoana potrivită, ar fi putut să fie chiar o carte bună.

"Un desen făcut cu cretă sau cărbune se fixa cu apă de orez sau zeamă de smochine. Culorile nu le cumpărai de la prăvălie, ci le pregăteai singur. Mă trimiteau des să cumpăr ingredientele necesare: sticlă pisată, pietre prețioase și lacuri. Cele din urmă erau făcute din carapace de gândaci și din plante."